Descoperirea din Masivul Sureanu din anul 1990 – un munte de aur extrem de pur unic pe Terra! Un profesor de arheologie si un elev de-al sau au descoperit asta din greseala sub munte! De atunci toata descoperirea este considerata “secret de stat”

Descoperirea din Masivul Sureanu este ceva destul destul de ocultat de orice serviciu secret al romaniei, pt ca strainii sa nu afle ce este cu adevarat, este un aur al dacilor unic pe terra, care din punct de vedere geologic nu poate exista, si totusi exista la noi in romania.

Daca in Romania avem cateva “secrete de stat” foarte bine pazite cum ar fi:

1. Descoperirea din Bucegi din august 2003 – http://www.fara-secrete.ro/descoperirea-din-bucegi-din-anul-2003-cea-mai-mare-descoperire-arheologica-de-pe-planeta-si-din-toate-timpurile

2. http://www.fara-secrete.ro/misterioasa-calatorie-a-echipei-romano-americane-printr-unul-dintre-tunelurile-de-sub-masivul-bucegi-tocmai-pana-in-egipt-ajungand-la-260-metri-adancime-sub-marea-piramida-intr-o-camera-oculta

Dupa care se stabilizesc sedinte de urgenta a consilului de aparare a tarii pentru a se dezinforma presa, care ulterior dezinformeaza opinia publica si tot asa, se va linistii curiozitatea, curiosilor -> http://www.fara-secrete.ro/misterioasa-sedinta-de-urgenta-a-csat-din-august-2003-imediat-dupa-epocala-descoperire-sub-masivul-bucegi

Desi descrierea mea pe scurt o sa ofenseze multi religiosi si sfertodocsi, “venerabili cunoscatori care doresc sa afle informatii”, nu imi pasa, insa se stie clar ca zona aceasta este o alta zona “misterioasa” plina de evenimente “paranormale”, precum Muntii Buzaului ori Masivul Bucegi, Ceahlau sau Godeanu!

Misterioasa Baliza Cosmica din Antarctica care face o triangulatie cu Muntele McKinley (Alaska) si Muntii Orastiei (Masivul Sureanu) care are legatura cu satelitul Europa al planetei Jupiter dar si cu tot Sistemul Solar!

Triangulatia Antarctica-muntii Orastiei-Alaska-Jupiter. Piramida de foc

La data de 22 ianuarie 2007, echipamentul bazei militare americane Macor din sud-vestul Antarcticii a inregistrat o activitate neobisnuita pe unul din varfurile muntilor de joasa inaltime, aflat la o departare de aproximativ 20 de kilometri. Astfel de semnale ciudate se inregistrasera si in anul precedent, indicand o triangulatie dubla, speciala: cu muntii Orastiei din Romània si cu muntele McKinley din Alaska.

In niciuna din acele regiuni Serviciul de Contrainformatii Militare al SUA nu avea referinte despre activitati dubioase, asa ca nimeni nu intelegea care este semnificatia acelor zone. Surpriza a venit deci in luna ianuarie cand cele trei puncte au fost legate la randul lor prin indicarea unei rezultante in spatiul cosmic, avand ca tinta satelitul Europa al lui Jupiter. Atunci, o zona precisa a calotei ce acoperea acea zona muntoasa din Antarctica, de langa baza Macor, se topise in doua ore, dand la iveala un dispozitiv tehnologic de o complexitate extraordinara. Din fotografii se vedea ca obiectivul avea o forma de trunchi de con, cu baza o elipsa; in mod evident, functiona ca un fel de “baliza cosmica”. Ca dimensiuni, era cam cat o cladire cu trei etaje, iar aproape de varf, cam la doua treimi de baza, prezenta un fel de “guler”, ca un evantai amplu, posibil un fel de antena. Americanii nu au putut identifica sursa exceptionala de energie care a putut topi o masa gigantica de gheata in doar doua ore, baliza fiind acoperita cu un strat de 210 metri de gheata, dar in mod evident acea sursa provenea din interiorul dispozitivului.

Dupa topirea ghetii, baliza incepuse sa emita niste semnale luminoase de o intensitate colosala, intr-un ritm foarte rapid, asemanator pulsarilor. La 72 de ore dupa declansare, in dimineata zilei de 24 ianuarie 2007, orice manifestare de acest gen a incetat. Dispozitivul a continuat totusi sa functioneze emitand energie si pastrand perfect uscat spatiul care-l inconjura. Baliza era luminata si in mod evident exista o anumita activitate interioara, insa emisiile energetice puternice incetasera.

Cercetarile au stabilit putine lucruri. Problema cea mai spinoasa era ca din primele analize ale codurilor luminoase, era clar ca se intampla ceva, in directa legatura cu locatiile din Romània si Alaska. Chestiunea se complica si mai mult atunci cand se analiza rezultanta spre satelitul Europa al lui Jupiter. Nimeni nu a inteles care era natura “amenintarii”, dar toti au fost de acord ca ceva avea sa se intample. Simetria luminoasa extrem de complicata reprezenta, dupa calculele savantilor, un fel de “numaratoare inversa”. Dar explicatiile puteau fi cu totul altele decat cele legate de ideea unei distrugeri in masa, cataclismice. ”Radarul antarctic” a fost un incident planetar, observabil din multe state si care nu poate fi negat, cel putin la nivelul serviciilor secrete. Ramane totusi misterul concluziilor finale la care s-a ajuns.
Mai multe despre aceasta triangulatie dintre Muntii Orastiei, Muntele McKinley si Antarctica puteti citi aici -> http://www.fara-secrete.ro/misterioasa-baliza-cosmica-din-antarctica-care-face-o-triangulatie-cu-muntele-mckinley-alaska-si-muntii-orastiei-masivul-sureanu-care-are-legatura-cu-satelitul-europa-al-planetei-jupiter-dar-si-cu


Citit din cartea Pergamentul Secret de Radu Cinamar:

“Cezar a reluat, dar mai amănunţit, ceea ce ştiam deja de la generalul Obadea. În anii ‘90 a existat un program arheologie vast în zona munţilor Orăştiei, în scopul stabilirii mai precise a identităţii poporului nostru în spaţiul carpatic, dar şi pentru înţelegerea mai bună a sistemului de fortificaţii şi de trai a populaţiei din acea vreme. După Revoluţia din 1989 a existat o anumită deschidere a autorităţilor în acest sens, până când
198
a fost obturată de interese ascunse şi de ordine politice. În acea vreme, arheologii au depus o activitate destul de intensă şi rezultatele au început să apară, multe dintre ele uimitoare. Au fost publicate unele lucrări despre descoperirile făcute, dar se pare că a existat un moment când totul a încetat, aproape brusc. Ca de obicei, s-a invocat lipsa fondurilor şi a condiţiilor necesare pentru efectuarea săpăturilor.
- De fapt, atunci a avut loc acea descoperire formidabilă şi, fiind un secret de stat la cel mai înalt nivel, a fost sistat totul, mi-a explicat Cezar. Dar, a mai existat şi un alt aspect, despre care nici măcar în serviciile noastre secrete nu se vorbeşte: acea descoperire i-a speriat foarte tare, au fost efectiv terorizaţi şi, aşa cum se întâmplă de obicei în astfel de situaţii, au acţionat orbeşte. Frica a fost atât de puternică, încât au reuşit să facă o treabă mai bună decât de obicei: au ascuns aşa de bine locul, încât el nu a mai pututfi găsit! La asta a contribuit totuşi şi o serie de alţi factori, care explică într-o anumită măsură situaţia survenită. Dar, la acea vreme, a fost o mare nebunie. Gândeşte-te că se descoperă ceva care poate da peste cap nu doar această ţară, ci chiar echilibrul socio-politic şi economic mondial.
Nu este vorba despre relicve sau
199
artefacte, nici măcar de structuri impresionante precum cea din Bucegi. Acolo s-a descoperit ceva la care se reduce totul, ceva în genul unei singularităţi. Nu au fost capabili să înţeleagă ce au văzut la faţa locului şi cu atât mai puţin să studieze problema. Culmea ironiei, deşi era cea mai importantă descoperire ce fusese făcută vreodată, a fost închisă cel mai repede. Atât de bine, că a dispărut din nou, cu totul. E un mare regret…
- Nu a existat acelaşi demers ca în Bucegi? am întrebat mirat. Nu s-au mobilizat aceleaşi forţe?
Cezar a negat, dând din cap. În ceea ce mă priveşte, intuiam zbuciumul şi activitatea care trebuie să fi fost în acea perioadă pentru a repara greşeala imensă ce a fost făcută. Se pare însă că toate acele eforturi au rămas fără rezultat, iar acum bunul meu prieten afişa resemnarea plină de linişte în faţa unui fapt consumat.
- Nu numai că nu s-a realizat nimic din protocolul obişnuit în astfel de cazuri, dar aşa-zisele cercetări iniţiale, care s-au rezumat la câteva întrebări, au fost realizate doar de structura locală de Poliţie. Apoi au venit trei agenţi ai SRI care au contactat repede Bucureştiul. Reprezentantul trimis a clacat imediat, decizional vorbind.
200
Au fost atât de speriaţi, încât au considerat că, pentru o mai mare siguranţă, trebuie să astupe locul până la sosirea echipelor de specialişti. Au adus imediat o betonieră şi au sigilat chiar ei intrarea, aşternând pe deasupra şi un strat de pământ cu vegetaţie. Abia au avut timp să facă, nişte fotografii; restul dosarului, foarte subţire, îl constituie declaraţia profesorului.
- Nu se poate să fi uitat locul, măcar că au revenit destul de repede înapoi, am spus eu.
- Asta nu a mai fost posibil mi-a răspuns Cezar, privind în depărtare. Aici este misterul întregii chestiuni, în destinul ei aparte. Pe drumul de întoarcere la Bucureşti, maşina cu cei trei a avut un teribil accident, în care au murit toţi. Abia s-a putut salva puţinul material de dosar, dar şi acolo au fost nişte probleme. Altfel, chiar că nu am fi reuşit să ştim aproape nimic, decât de la profesor. Eram uluit de felul în care evoluaseră lucrurile.
- Bine, dar nu au mai fost martori? Nu a mai ştiut nimeni? Nu a mai văzut nimeni locul acela?
- În mod incredibil, nu. Totul s-a petrecut atât de repede şi probabil panica a fost atât de mare, încât nu au lăsat pe nimeni să se apropie. De altfel, locul este destul de izolat.
201
- Dar reprezentantul de la Bucureşti? Doar până la urmă au fost patru. El a venit separat?
- Nu, a murit în accident. Dar unul dintre agenţi murise deja la locul descoperirii. Sau mai bine zis a dispărut. Singurul lucru inteligent pe care l-au făcut până la urmă a fost să completeze un proces verbal destul de sumar, până a venit betoniera.
Altfel, nimeni nu ar fi ştiut vreodată ce s-a petrecut acolo cu adevărat. Chiar şi aşa au rămas multe semne de întrebare. Am rămas consternat. O aşa “potrivire” de evenimente nu mai întâlnisem niciodată. O speranţă mi-a încolţit, totuşi.
- Dar şoferul betonierei?
- Evident, a fost prima pistă pe care am mers, a răspuns Cezar. Era un om simplu, sărman. A înnebunit chiar atunci, la locul descoperirii, şi nu ne-am putut înţelege cu el. Agenţii au lăsat betoniera la o anumită distanţă şi au adus cu roaba betonul cu care au astupat gura. Se pare că nu a fost nevoie de o cantitate prea mare. Au muncit din greu câteva ore şi au reuşit să ascundă atât de bine locul, încât nu a mai putut fi găsit de nimeni după aceea.
- Aşa ceva nu am mai pomenit! Dar în fine, se putea căuta sistematic, pentru că zona
202
era totuşi cunoscută, mai ales că ai spus că era chiar în situl arheologic.
- Ei, aici au început cu adevărat problemele. Nu, locul nu era chiar în sit, ci se pare că puţin în afara lui. Dar să zicem că nu asta era dificultatea. După incident a fost emis un ordin special al CSAT care interzicea orice căutate. Era un ordin suprem, de cel mai înalt nivel al secretului de stat. Dintr-un anumit punct de vedere, atunci au lucrat mult mai eficient decât în cazul descoperirii din Bucegi. Au fost foarte direcţi şi au acţionat repede, fără şovăire.
- Şi tu ce crezi despre asta? am întrebat curios să văd reacţia lui Cezar.
El a rămas tăcut o vreme, reflectând serios asupra răspunsului.
- Sincer vorbind, oricât de greu îmi vine să o recunosc, cred că au luat singura decizie corectă. Dacă nu ar fi fost aşa, nu mai sunt deloc sigur că astăziam fi discutat relaxaţi aici pentru că, cel mai probabil, situaţia politică, economică şi militară a ţării noastre şi a altor ţări s-ar fi modificat radical. Sau cel puţin ar fi fost o marjă ridicată de probabilitate în acest sens. Crede-mă, nu e deloc deplasat ce îţi spun.
- Un ordin poate fi şi el depăşit în timp, mai ales dacă sunt interese, am căutat eu totuşi
203
o breşă.
- Dar nu în ceea ce priveşte acest ordin. Şi nu a fost doar decizia în sine, ci o serie de măsuri colaterale pe care le-au luat, tocmai ca să poată preveni o astfel de eventualitate la care te referi. S-au mişcat foarte bine şi cel puţin din acest punct de vedere lucrurile au fost realizate impecabil. Şansa a fost, dacă pot spune astfel, că martorii au putut fi număraţi pe degete şi că au păţit ce au păţit. Au existat speculaţii şi în legătură cu accidentul lor de maşină, dar s-au făcut cercetări laborioase şi s-a ajuns la concluzia că nu a fost nimic aranjat. Cei interesaţi nu ar fi avut timp pentru asta, chiar să fi vrut, pentru că totul s-a petrecut foarte repede şi nimeni din celelalte structuri statale nu apucase să afle ceva clar despre ce era acolo. Şi apoi, dacă ar fi fost intenţia de eliminare a martorilor, cum se explică totuşi că dosarul, atât cât era, a fost totuşi găsit în maşina zdrobită? În mod normal, era dovada care ar fi trebuit să dispară şi ea imediat, dar nu s-a întâmplat aşa. Tentativele în acest sens au existat însă după aceea şi tocmai din această cauză s-au luat măsuri foarte speciale de protecţie a informaţiei conţinute în dosar.
- Deci spui că au interzis cercetările în zonă. Dar ar fi putut să facă la fel şi în Bucegi, şi totuşi
204
vezi care e situaţia acum. Tot secret suprem de stat este. Poţi să ai idee de existenţa lui, dar fără date concrete. Ştii bine că în asta constă valoarea secretului, precum şi în disimularea zonei.
- Ţi-am spus, în cazul despre care îţi vorbesc a fost cu totul altceva. Nu ar fi fost posibilă nici o înţelegere diplomatică, nici o negociere. Ar fi fost pur şi simplu o problemă de asalt militar imediat, cu escaladare internaţională în mai puţin de 24 de ore. Scenariile au arătat că nu ar fi existat nici o altă posibilitate de control; scurgerea inevitabilă de informaţiear fi orbit aproape imediat orice raţiune. Din fericire, chiar dacă problema era extrem de gravă, tocmai prin această gravitate ea a oferit şi soluţia simplă şi eficace de rezolvare. În acel context, ca de altfel şi acum, era singura posibilitate. Chiar dacă simt o mare părere de rău că Departamentul nostru nu a reuşit să aibă acces acolo, totuşi recunosc că nu se putea altfel. E greu să te obişnuieşti cu această idee doar până ajungi să cunoşti mai în detaliu lucrurile; apoi înţelegi foarte bine de ce a trebuit să fie aşa.
Se înserase şi am văzut că Cezar dădea semne că ar fi vrut să ne întoarcem la Bază. Pentru că eram foarte interesat de subiect, am mai insistat totuşi cu o întrebare:
205
- Dar nu mi-ai spus nimic despre profesor. Până la urmă, se pare că el a rămas singura legătură cu descoperirea. Cezar m-a privit oarecum trist.
- Profesorul Constantin a fost singura noastră şansă de a mai afla câte ceva. Era un om deosebit, cult şi foarte serios. Din păcate, am avut acces la el doar câteva ore. Părea că vine din altă lume, era aproape total abstras de la realitatea din jurul său. A fost preluat imediat şi i s-a pierdut urma. Au spus că a fost interes suprem de stat. Nimeni nu a mai auzit de el după aceea.
Eu însumi eram foarte nerăbdător să aflu ce se petrecuse acolo, deoarece primisem ordin de la generalul Obadea să mă ocup exclusiv de acest caz, în cel mai mare secret şi urgent. Toate acestea se întâmplau în cea de-a doua noapte după descoperire, imediat după accidentul mortal al celor trei. A fost mâna providenţei că profesorul nu a fost luat şi el în maşină atunci, ci lăsat la postul de Poliţie din sat, sub pază, până a doua zi. Cred că a fost singura “greşeală” a agenţilor, dar o greşeală fericită pentru noi, dacă mă pot exprima aşa.
Oricum, prea multe nu am putut să aflu, sau cel puţin nu chiar în amănunt, aşa cum
206
sperasem, pentru că la ora 5 dimineaţa au venit şi l-au ridicat.
Nu am putut face nimic, dar ştiam că nu-l voi mai revedea.
- De ce nu ai putut afla tot ce doreai?’
- Nu vorbea. Sau vorbea foarte rar, cu lungi întreruperi. Rămânea cu privirea în gol şi puteam discerne chiar şi la el, în anumite momente, o anumită urmă de panică. Sărmanul om făcea eforturi să conlucreze, dar se pare că tensiunea psihică l-a depăşit. De la el avem, practic, cea mai mare parte a conţinutului dosarului în legătură cu acest caz.
Mi-am exprimat o bănuială veche de câteva luni:
- Nu este dosarul din cutia specială, pe care mi l-ai cerut?
Cezar a confirmat imediat.
- Profesorul este cel care a avut prezenţa de spirit să facă cele mai multe fotografii. În total au fost nouă. Agenţii au făcut doar patru, cu un Polaroid, dintre care două au fost distruse complet în accident. Şi, desigur, mai avem declaraţia profesorului, pe care am reuşit totuşi să o obţin. Foarte greu, dar am reuşit. Transcrierea am făcut-o în aceeaşi dimineaţă în care l-au ridicat, până să vină ei. Pentru că nu
207
am mai avut timpul necesar, ultima parte am redactat-o în sinteză, după declaraţia pe care profesorul o făcuse cu câteva minute înainte. Au fost câteva pagini, dar eu le-am furnizat agenţilor doar banda înregistrată. Apoi l-am anunţat pe general că înregistrarea ar putea constitui o problemă serioasă pe viitor. În după-amiaza aceleiaşi zile m-a sunat să-mi spună că a preluat personal banda şi că aceasta a fost distrusă în prezenţa lui şi a membrilor CSAT, întruniţi de urgenţă. Atunci au luat şi decizia de a opri totul, cât încă mai era în faşă.
- Crezi că aţi fi descoperit până la urmă locul? am întrebat eu.
- Aveam jurisdicţie asupra cazului. Probabil ar fi intervenit şi alţii destul de repede, pentru că pe atunci influenţa generalului nu era atât de mare, iar Departamentul avea încă multe de pus la punct. Dar cu interesul pe care îl aveam pentru acel caz, mai ales după ce am aflat de la profesorul Constantin despre ce era vorba şi am văzut fotografiile, da, pot spune că am fi reuşit să găsim locul, chiar dacă asta ar fi implicat foarte multă muncă. La început semăna puţin cu a căuta acul în carul cu fân, dar la urma urmei am fi putut declanşa o acţiune foarte amplă de decopertare a zonei din împrejurimile
208
sitului. Ar fi fost o muncă uriaşă, dar am fi avut multe şanse să descoperim astfel locaţia. Totuşi, e mult mai bine că s-a sistat totul, în primul rând pentru ţară şi pentru acest popor.
- Generalul mi-a spus că ai făcut cercetări intensive după aceea. Dacă spui că acţiunea în acea zonă a încetat, ce ai vrut să afli?
Cezar a zâmbit, ridicându-se în picioare şi făcând câteva mişcăride încălzire a corpului.
- A fost mai mult un studiu individual, care m-a ajutat să structurez o anumită opinie în Departamentul nostru. Îmi este de folos şi acum, când tratez anumite probleme de etnie şi securitate naţională în cadrul serviciilor noastre secrete şi de contrainformaţii. Profesorul Constantin era un bun istoric şi lingvist. Studiase intens trecutul Daciei, deşi, la drept vorbind, nu a existat vreodată o ţară cu numele acesta. Aşa au numit romanii zona respectivă, după cucerirea ei: Dacia Felix. În mod evident, fericiţi sau felix erau ei, jefuitorii. Dar nu avem nicio dovadă că strămoşii noştri ar fi numit-o aşa. Îţi spuneam, deci, că profesorul Constantin studiase aspectele respective şi avea unele teorii importante cu privire la preistoria acestei regiuni.
Făcuse în plus săpături arheologice pe specific şi era considerat un arheolog specialist
209
în culturile neolitice. Am coroborat declaraţia lui cu cercetările existente în domeniul culturilor străvechi, din spaţiul carpatic, deoarece ideea lui principală era că acest popor este originea oricăror dezvoltări culturale care există, cel puţin în Europa, şi că limba română este de fapt limba primară, adică limba indo-europeană. Ideea nu îi era proprie, dar el îşi propusese să o facă bine cunoscută în toate mediile naţionale şi internaţionale, bazându-se pe surse şi cercetări competente anterioare. Om bun, dar puţin naiv, mai ales în contextul actual foarte complicat, în care lupta este foarte strânsă tocmai pentru a distruge orice idee sau dovadă în acest sens.
Ca de atâtea ori până atunci, Cezar reuşise să mă sur prindă total. Aveam doar cunoştinţe generale în legătură cu acest subiect, de genul celor predate în şcoală. Dar brusc, inima mi-a fost inundată de o mare bucurie, intuind aici un izvor nesecat de informaţie foarte valoroasă.
- Am devenit tot mai mult interesat de această problemă şi, am studiat-o chiar în detaliu, a continuat Cezar. Există unele persoane în ţară la noi, a căror erudiţie şi talent analitic în această direcţie este genial. Sincer, oamenii ar trebui să le citească măcar în sinteză lucrările, dar problema rămâne mereu cea a manipulării informaţiei, a
210
intereselor obscure şi mai ales a intervenţiei unor organisme internaţionale, care, ignoră cu bună ştiinţă informaţia şi documentaţia valoroasă. Dar vom mai vorbi despre toate astea.
Am revenit la Bază şi am petrecut o seară încântătoare. Atmosfera era atât de plăcută, încât Cezar a acceptat să, continue discuţia întreruptă.
Atunci mi-a descris mai amănunţit felul în care s-au derulat lucrurile cu ocazia descoperirii din munţii Orăştiei.
Mi-a spus că unul dintre siturile arheologice din acea zonă abia se înfiinţase, săpăturile aflându-se la început. De obicei, pentru efectuarea muncii erau angajaţi unii localnici, care munceau cu ziua. Erau muncitori necalificaţi ori şomeri. Problema era că aceştia nu veneau în fiecare zi la lucru, sau rămâneau puţin, astfel că în multe dintre situri munca înainta cu greutate. În plus, şantierele arheologice erau răspândite pe o arie destul de largă în zona munţilor Orăştiei, a Devei şi a Sarmizegetusei Regia. Şefii de şantier trebuiau să se ocupe de două sau chiar trei situri simultan, deplasându-se de la unul la altul, iar prezenţa lor într-un loc încetinea ritmul muncii în altul. În aria de interes a săpăturilor intra şi muntele Şureanu, care
211
face parte din gruparea montană a Orăştiei. Pe unul dintre versanţii lui, într-un fel de văioagă, tocmai fusese deschis de câteva zile un astfel de sit arheologic. Se trasase planul secţiunilor de interes, se stabiliseră parametrii de lucru şi săpăturile demaraseră doar de câteva zile atunci când a început totul.
Într-una din după-amiezi, muncitorii au plecat mai repede, datorită căldurii excesive care le îngreuna munca. Acel sit se afla sub directa supraveghere a profesorului Constantin care, cum era şi firesc, a rămas ultimul, pentru a face notaţiile şi pentru a pregăti ce era necesar pentru a doua zi. În afara lui, pe şantier se mai afla unul dintre lucrători, care era băiatul gazdei unde locuia profesorul pe perioada săpăturilor arheologice, în satul din apropiere. Din declaraţia profesorului rezultă că tânărul strânsese uneltele de săpat şi le transportase cam la 100 de metri de sit, spre vest, unde se încropise un fel de copertină rudimentară pentru depozitarea acestora pe timp de noapte. Se pare că acel depozit era plasat pe o zonă mai stâncoasă, deşi cumva în mijlocul pădurii. Nu a existat însă niciun indiciu clar pentru această afirmaţie. De asemenea, nimeni nu ştie cu precizie ce l-a determinat pe băiat să lovească
212
acea zonă cu tâmăcopul; poate că din dorinţa de a echilibra acoperişul copertinei, într-un exces de zel a dorit să niveleze suprafaţa pe care se afla aceasta. Profesorul a spus doar că a auzit loviturile de târnăcop, l-a văzut pe băiat săpând, dar şi-a continuat treaba pe care o făcea.
La un moment dat, el a auzit un strigăt scurt şi un sunet înfundat, ca de cădere. S-a deplasat repede la locul cu pricina, îngrijorat de soarta băiatului, pe care nu-l mai vedea. A ajuns acolo după mai puţin de un minut şi l-a găsit pe tânăr râzând bucuros de ceea ce descoperise. Loviturile sale puternice de târnăcop dislocaseră o parte din rocă şi pământul pe care se afla copertina; probabil că una dintre acele lovituri a nimerit chiar într-o nişă il rocilor şi, fiind puternică, a produs căderea lor. Fapt este că roca s-a fisurat şi s-a prăbuşit cam la un metru şi jumătate în sol, descoperind astfel un loc gol sub suprafaţa pământului. Băiatul nu păţise nimic, cu excepţia unor zgârieturi nesemnificative. Când profesorul a ajuns acolo, a realizat imediat că era un fel de încăpere subterană aproape regulată ca formă, având o lungime cam de cinci metri şi o lăţime de patru. A coborât şi el în acea gaură, inspectând-o cu atenţie, dar speranţele lui iniţiale că ar fi făcut o mare
213
descoperire păreau să se spulbere foarte repede. Deşi se putea observa o anumită regularitate a formei încăperii, totuşi el şi-a dat seama că aceasta avea o provenienţă pur naturală,într-un proces geologic normal. Structura rocii pe pereţi şi aglomeraţiile de la marginile încăperii arătau clar că acolo nu era vorba de o intervenţie a omului. În plus, spaţiul era complet gol, fără nicio urmă a vreunei prezente anterioare acolo. Dezamăgit, profesorul inspecta locul dintr-o rutină profesională, când remarcă într-unul din colţurile micii caverne o fantă îngustă prin care simţi un puternic curent de aer. Cu ceva mai multe speranţe, el îi indică băiatului să încerce să lărgească acea gură de aerisire. După câteva lovituri puternice, roca din calcar cedă şi o nouă deschidere apăru, de data aceasta mai îngustă. În timp ce verifica acel mic pasaj de trecere în adâncime, profesorul îl trimise pe băiat să aducă echipamentul de protecţie şi lanternele. Prin fanta astfel creată nu se putea strecura un om, astfel încât a trebuit ca deschizătura să fie lărgită mai mult, profesorul muncind şi el cot la cot cu tânărul. După câteva minute au reuşit să disloce o rocă mai mare şi au luminat spaţiul de sub ea, care s-a dovedit a fi o pantă lină ce cobora sub bolta formată de solul cavernei în care se aflau ei.
214
Acea pantă ducea şi mai mult către direcţia vest, îndepărtându-se de situl arheologic. Încântat de noua descoperire, profesorul Constantin a luat decizia să exploreze ceea ce părea a fi un inedit sistem carstic. Deşi era un lucru neobişnuit să-l întâlnească în acel loc, dar pentru că nu se arăta a fi prea dificil, arheologul a decis să înceapă chiar atunci explorarea, urmând să dezvolte cercetările a doua zi. Însoţit de băiat, el a coborât cu atenţie prin fanta astfel creată şi, aplecându-se foarte mult, a înaintat pe panta lină la vale. Solul era aproape neted şi primul aspect care i-a ridicat anumite întrebări a fost acela că era acoperit cu un soi de pietriş. La început, spaţiul era destul de “claustrofobic”, dar după aproximativ 20 de metri el se lărgea considerabil; după 50 de metri de la pătrunderea prin cea de a doua fantă în sol, profesorul Constantin şi băiatul puteau păşi lejer în picioare, iar panta cobora mai apoi chiar şi mai mult. Marginile laterale ale cavernei nu puteau fi observate, însă profesorul bănuia că acestea erau destul de îndepărtate,după felul în care suna vocea lor în interior. El a precizat atunci că începea să simtă un anumit sentiment de nesiguranţă şi de uşoară teamă, dar s-a îmbărbătat repede şi a mers mai departe. La un moment dat a remarcat faptul că natura
215
rocilor de pe tavan se modifică brusc şi că în faţa lui, la o distanţă de vreo opt metri, se profila un perete vertical. Profesorul a remarcat, de asemenea, în umbrele ciudate pe care fasciculul de lumini îl arunca pe roca pereţilor, că pe tavan apăruseră unele sclipiri foarte frumoase, pe care el le interpretă ca fiind, probabil, mică bazaltică. Au ajuns la peretele din capăt al cavernei cu podea în pantă şi atunci profesorul a trăit o emoţie bruscă şi extrem de puternică: pe solul curat, chiar lângă peretele vertical, exista o deschizătură largă, de forma unui semicerc, prin care se auzea un vuiet imens, deşi îndepărtat, ca un fel de tunet. Impresia de forţă şi energie care răzbătea de sub deschizătura întunecată era atât de puternică, încât arheologul s-a oprit, indecis dacă să mai continue sau nu investigaţia. Se gândea şi la tânărul de lângă el, faţă de care avea responsabilitatea angajării lui.
Probabil acela a fost momentul crucial al întregii descoperiri. Destinul ei ar fi fost cu totul altul dacă cei doi ar fi revenit în sat, iar a doua zi ar fi reluat cercetările cu o echipă, la care în curând s-ar fi alăturat o alta de profesionişti, de arheologi şi de personal SRI. Dar, aşa după cum spunea şi Cezar, unele lucruri sunt orânduite după anumite raţiuni care depăşesc înţelegerea
216
umană. În astfel de situaţii, omul este aproape neputincios şi el urmează un drum prestabilit într-o proporţie covârşitoare.
Există totuşi acel mic punct de inflexiune, în care el poate totuşi să aleagă, în care orice posibilitate i se oferă în toată plenitudinea ei. După alegere, însă, lucrurile se desfăşoară, într-un mod aproape vertiginos.
- Profesorul a decis totuşi să continue investigaţia, în ciuda unei presimţiri rele pe care o avea, a continuat Cezar să-mi descrie şirul acelor evenimente dramatice. Mi-a spus că a stat în cumpănă câteva minute, dar impulsul irezistibil al descoperirii a depăşit spiritul de conservare. Se gândea că, după ce avea să coboare la următorul nivel, care se anunţa a fi ceva cu mult mai grandios, şi-ar fi format o idee mai bună despre felul în care trebuia să organizeze căutarea a doua zi. Încă mai era la limita îndoielii când, îndreptând lanterna spre deschizătura respectivă, a înmărmurit, pentru că aceasta cobora sub un unghi foarte abrupt, dar de această dată solul purta urmele unui fel de trepte. Cu inima bătându-i nebuneşte, profesorul Constantin s-a aplecat pentru a studia mai bine structura respectivă; a văzut că solul cobora sub un unghi de aproximativ 60 de grade, dar
217
într-un fel de valuri. La început şi-a imaginat că, datorită înclinării, solul devenise terasat, însă a remarcat imediat că acolo era vorba de rocă, peste care era aşternut acelaşi gen de pietriş ciudat, iar roca fusese cioplită în acele forme de trepte. Probabil era vorba de o perioadă imensă de timp, pentru că existau surpări ale aşa-ziselor trepte şi multe crăpături prin ele, dar în mod clar era vorba de intervenţie artificială, pentru că pe anumite porţiuni încă se mai puteau observa ciopliturile în piatră.
Apoi Cezar mi-a relatat că profesorul şi-a amintit brusc de aparatul de fotografiat pe care-l avea la el şi a realizat precipitat câteva fotografii.
Era un aparat destul de vechi, cu blitz încorporat, însă doar unele fotografii au ieşit, celelalte fiind voalate. De exemplu, din cele realizate acolo nu a rămas niciuna. Tremurând de emoţie, cei doi au început să coboare acele scări în hăul care părea că se întinde sub ei, dar curând şi-au dat seama că, în realitate, spaţiul în care intraseră era mult mai mic în dimensiuni decât bănuiseră la început. De fapt, era un culoar lat de aproximativ 10 metri, care apoi se lărgea din ce în ce mai mult. Coborârea pe acele scări antice nu a depăşit 7-8 metri la verticala de
218
referinţă.
Profesorul Constantin era intrigat de două aspecte: în primul rând, de la descinderea în acea structură în subteran, el a remarcat faptul că solul era foarte curat şi regulat. Apoi, spaţiile respective de sub pământ erau complet goale şi, într-un anumit sens, chiar curate. Cercetătorul a declarat că impresia lui era cea de “netezime”, ca şi cum cineva ar fi menţinut tot timpul curăţenie acolo.
Nici o urmă, nicio denivelare. Era o senzaţie ciudată, dar poate şi aceasta avea semnificaţia ei, în sensul descoperirii ce avea să fie făcută. Odată ce au intrat în deschizătură, profesorul şi băiatul au înţeles că acel vuiet imens, ca de tunet îndepărtat, venea din culoarul care se lărgea în faţa lor. Se aflau deja cam la 200 de metri distanţă de sit, în interiorul muntelui, probabil la vreo 30 de metri adâncime.
Dacă nu ar fi fost acea senzaţie de “curăţenie” şi chiar pustietate în cavernele prin care intraseră, probabil că profesorul ar fi renunţat în favoarea cercetării de a doua zi. Dar, pentru că înaintarea era foarte uşoară şi firească, mânat de impulsul irezistibil al descoperirii necunoscutului, el a continuat cercetarea prin acel culoar, care avea o uşoară
219
pantă descendentă. Din spusele lui rezultă că au coborât astfel aproape jumătate de kilometru.
Culoarul se lărgea foarte mult, dar tavanul rămânea totuşi relativ jos, la o înălţime de 3-4 metri.
Chiar dacă întunericul din jur era înfricoşător, senzaţia fiind amplificată şi de vuietul surd, faptul că relieful era curat, perfect uscat şi fără denivelări ori alte obstacole a făcut ca înaintarea celor doi să decurgă într-un ritm susţinut. Din mers, profesorul – uimit de acea structură simetrică interioară a muntelui – lumina fugitiv tavanul de rocă aproape netedă, având doar anumite şanţuri adânci încrustate în ea. Putea bănui că, eventual, acel pasaj fusese albia unui râu subteran tumultos, dar pentru a fi sigur de aceasta ar fi trebuit să facă mai multe verificări, inclusiv să studieze pereţii laterali. Or, aceştia erau deja foarte îndepărtaţi şi la lumina lanternei nu putea desluşi nimic. Apoi tavanul a început să se înalţe, lărgind şi mai mult spaţiul interior. După aproape 500 de metri de mers liber la vale, profesorul Constantin a remarcat primele modificări în structura rocilor, care începeau să strălucească palid în lumina lantemei. Cum tavanul era deja prea sus pentru a realiza o verificare mai bună, el îşi continuă
220
drumul însoţit de băiat. Pe măsură ce înainta, acea strălucire, cumva mată şi plină de mister, se intensifica, în sensul că ocupa o suprafaţă din ce în ce mai mare pe tavan. Apoi culoarul pe care înaintau a devenit plan şi au remarcat că el se curba spre stânga. După mai multe astfel de “serpentine”, brusc în faţa lor a apărut un fel de răspântie: culoarul era despărţit în două de un perete vertical; calea din stânga era mai îngustă, pentru că acum profesorul putea să observe peretele din laterala sa, cu ciudata lui strălucire, uneori scânteietoare. Culoarul din dreapta apărea ca fiind mai larg şi, logic, s-a gândit că el se putea deschide într-o cavemă mult mai mare. Tavanul şi pereţii reflectau acum mult mai pronunţat lumina într-o tentă galbenă, ceea ce ajuta la orientarea lor în spaţiu. Deoarece culoarul din dreapta apărea mult mai larg, mai luminos şi mai primitor, au luat hotărârea să-şi continue investigaţia prin el.
- Din ce a declarat profesorul se desprinde că acela a fost punctul de la care a început adevărata descoperire, mi-a spus Cezar. S-a apropiat de peretele lateral din dreapta şi l-a luminat mai bine cu lanterna, pentru a vedea care era cauza acelei străluciri mate. S-a tulburat foarte tare, pentru că a recunoscut minereuri
221
masive de aur, care împânzeau peretele de rocă. Acelaşi lucru era valabil şi pentru tavan, şi pentru peretele despărţitor.
Am ramas înmărmurit.
- Cum? Pereţii acelui coridor subteran erau acoperiţi cu aur? Fenomenal. Pare aproape ireal.
Mi-am imaginat cum m-aş fi simţit eu dacă aş fi fost în locul profesorului.
- Trebuie să fi fost foarte frumos, am remarcat. Şi ce au făcut?Au mers mai departe?
- Da, culoarul cotea lin spre stânga şi apoi mergea în linie dreaptă încă aproximativ 150 de metri, după care el s-a înălţat foarte mult, până pe la 20-25 de metri, dar şi-a păstrat lăţimea cam de 10 metri. În capăt au văzut o lumină albastră izvorând parcă din sol. Mi-a spus că ea crea senzaţia de valuri şi că lumina discret aproape întreaga porţiune finală a culoarului. Băiatul a început să tremure şi a intrat în panică.
- Şi s-au oprit tocmai atunci? am întrebat nerăbdător.
- Nu, profesorul descoperise ceva colosal. A declarat că minereul de aur care acoperea până atunci pereţii laterali şi tavanul ce strălucea în acel fel misterios, s-a “strâns” pe peretele din dreapta într-un fel de “vână” groasă de aproximativ doi
222
metri, la mijlocul acestuia. Filonul de aur brăzda astfel zona pe o distanţă de vreo 10 metri, lărgindu-se apoi ca o pâlnie şi înglobând treptat tot peretele. Nu mai era minereu de aur, era aur pur. Fiind în necunoştinţă de cauză, nu eram foarte impresionat.
- Nu percepi dimensiunile situaţiei, mi-a atras atenţia Cezar. Aşa ceva pur şi simplu nu există nicăieri. Nici o mină pe această planetă nu conţine un filon aşa gigantic. În general vorbind, în minele de aur se găseşte minereu de o puritate mai mare sau mai mică, ce este mai apoi prelucrat după procedee relativ dificile, pentru a extrage cantităţi relativ modeste, mergând de la câteva zeci sau sute de kilograme, până la tone de aur. Dar asta după lungi exploatări ale minei respective şi numai dacă ea oferă un zăcământ bogat. Oricum, există reguli de securitate naţională privind astfel de mine; nu se exploatează niciodată tot aurul din ele şi se închid înainte de epuizarea zăcământului. Gândeşte-te că, oriunde pe această planetă, aurul reprezintă siguranţa, stabilitatea, prosperitatea. Orice economie şi-l doreşte, orice ţară se luptă pentru el. Avantajul în această privinţă este că el apare doar în cantităţi mici prin raport la alte metale inferioare. Sau poate tocmai acesta
223
este un mare dezavantaj, făcându-l mult râvnit. Apar astfel tot felul de interese. Aceas ta ştiam prea bine, însă doar din punctul de vedere al contrainformaţiilor.
- Am citit dosarul ROŞIA MONTANA. Ştiu că e foarte complicat. Dar nu l-am aprofundat economic, am spus eu.
- Ar fi fost bine, pentru că acum ai fi avut o dimensiune mai clară asupra situaţiei. A rămas de notorietate faptul că romanii au luat în jur de 200 de tone de aur şi cam 300 de tone de argint după câştigarea războiului cu dacii, acum aproape 2000 de ani. La Roma s-au dat 4 luni de serbări continue, la care s-a adăugat un an de scutiri de impozite, donaţii faţă de populaţie şi construirea acelui complex arhitectural, care implică şi Columna, pentru care Traian a dat dispoziţie să fie mutat un deal întreg.
- Cum s-ar zice, au avut continuu cam 120 de duminici, una după alta, am calculat eu uluit.
- Da. În care au sărbătorit zi după zi, în stil roman. Să faci aşa ceva unui neam, înseamnă să-l nenoroceşti. Îi scazi seminţia. Îl vlăguieşti, îi distrugi valorile morale şi pe cele interioare. Poate că asta a însemnat în mare parte începutul decăderii Imperiului Roman, pentru că aşa ceva
224
lasă urme serioase. Şi ţine cont de faptul că acela a fost doar aurul pe care dacii deja îl aveau, fără să implice ceea ce romanii au început să extragă mai apoi din Roşia Montana, timp de aproximativ 150 de ani de atunci înainte. Dar chiar şi aşa, nu a fost vorba de “tezaurul lui Decebal”, despre care istoria vorbeşte ca fiind o legendă.
- Dar el nu a fost găsit. Ştii doar că avem implicaţii şi aici, am zis eu.
- Atunci a fost găsit doar în parte, datorită trădării lui Bicilis. De aici vine şi termenul de bicisnic, adică un om blestemat, un om foarte rău, care provoacă multă suferinţă.
- Ăsta a trădat practic un neam, am spus eu cutremurat.
- Da, a fost o cotitură importantă în istoria noastră. Dar ţine cont de faptul că aceeaşi cantitate de aur a fost mai apoi preluată de imperiul austro-ungar, e drept însă că într-o perioadă lungă de timp, de câteva sute de ani, tot prin exploatări miniere. Apoi nu pierde din vedere cât aur s-a dus la turci, în perioada Evului Mediu şi în cea fanariotă. Şi, desigur, problema spinoasă cu tezaurul ţării noastre, care a ajuns la ruşi. Şi nu o dată, ci de două ori, la sfârşitul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial.
225
Încercam pe de o parte sentimente de frustrare, dar pe de altă parte şi de admiraţie şi bucurie că această ţară a avut atât de mult din acest metal preţios.
- Rezerva naţională a României în aur pentru stabilitate economică este în prezent cu puţin peste 100 de tone. Numai romanii au luat atunci de aproape două ori mai mult, fără să mai vorbim despre cei care au urmat. Sunt date atestate, nimeni nu poate să zică “nu, nu a fost aşa”. Au fost nişte realităţi istorice care s-au consumat. Însă ceea ce vreau să subliniez este că toate acestea nu se compară cu ceea ce a descoperit profesorul Constantin în Masivul Şureanu. Este ca şi cum ai compara Pământul cu Soarele. Ce există acolo depăşeşte orice imaginaţie.
- Dar înţeleg că, până la urmă, era doar un filon de aur pur, de dimensiuni impresionante.
- Chiar dacă ar fi fost şi numai atât, ar fi năucit orice geolog şi ar fi rezolvat aproape toate problemele economice ale ţării pe un timp foarte îndelungat. Un filon de aur, în cazurile foarte rare în care apare, este o incrustaţie de grosime mică şi variabilă, de câţiva centimetri până la câteva zeci de centimetri. Foarte rar depăşeşte un metru.
226
Aceasta pentru că aurul se găseşte foarte puţin în starea lui compactă naturală într-un singur loc, iar în 99% din cazuri apare sub formă de minereu, având o concentraţie mai mare sau mai mică din acest metal nobil. Ce a văzut însă profesorul acolo este practic o imposibilitate geologică şi, dacă nu ar fi avut prezenţa de spirit să facă unele fotografii care se găsesc la dosar, sincer să fiu, m-aş fi îndoit de adevărul declaraţiei pe care mi-a dat-o.
Cezar m-a invitat să mergem în biroul lui. A deschis seiful personal şi a scos cutia specială din fibră de sticlă în care se afla dosarul CRONOS.
- Este o cutie foarte specială; a fost realizată de englezi, o firmă de proiectare în industria aeronautică. Are un cititor special al irisului pentru a putea fi deschisă. Cipul încorporat analizează condiţia irisului şi, dacă acesta nu se încadrează în anumiţi parametri de relaxare a organismului, cutia nu se deschide. Motivul este pentru a preveni situaţiile de stres în care ar putea fi luate decizii pripite, ori pentru cazurile de ameninţare. Are în plus un sistem dublu de siguranţă la deschidere: după acceptarea amprentei irisului se solicită amprenta vocală a persoanei autorizate.
227
- Deci nu poate fi forţată sau manipulată la deschidere.
- Teoretic, există această şansă, dar probabilitatea este infimă. La orice altă tentativă decât protocolul stabilit, are un mecanism de autodistrugere instantanee. Practic, nu există nici timpul şi nici şansa de a salva ceva. Cezar şi-a apropiat irisul de cititorul digital şi apoi a rostit o parolă. S-a auzit un scurt dedic, după care el a îndepărtat capacul. A luat dosarul subţire şi l-a deschis. Am rămas mut de uimire observând că în interior se afla doar o cartelă magnetică şi un dispozitiv minuscul paralelipipedic, puţin mai mare decât aceasta. L-am privit întrebător pe Cezar, cu ochii mari de uimire.
- Este un cititor unic, specializat doar pentru această cartelă. La rândul lui, cardul nu poate fi citit decât cu acest dispozitiv, care nu poate interpreta decât această cartelă. În plus, el nu poate fi conectat decât la un singur computer, care conţine un program special.
Cezar a conectat cititorul la laptop-ul său şi a introdus cardul în el. Pe ecran au apărut mai multe instrucţiuni codate. A tastat ceva şi atunci am putut vedea pentru prima dată, în format electronic, conţinutul dosarului CRONOS.
- Este o funcţie derivată aleatoare, care
228
permite urmărirea materialului în timp real, numai dacă se cunoaşte algoritmul de parolare, mi-a explicat Cezar. Nu este suficient să introduc codul primar pentru a-mi apare informaţia din dosar pe ecran; trebuie ca la anumite intervale, atunci când programul îmi solicită aceasta, să introduc o nouă variabilă, care îi permite să continue prezentarea informaţiei incluse în dosar. Dacă nu introduc această cheie în timp util, programul se blochează şi nu permite prezentarea ulterioară a materialului. În felul acesta nu poţi să ai acces decât puţin câte puţin la informaţie şi niciodată la toată, simultan. Sunt sisteme de maximă protecţie, gândite atunci când a fost comandat întregul dispozitiv.
- Eu mă aşteptam să văd dosarul cu informaţiile originale, am spus uimit de securitatea extraordinară a informaţiei. Cezar a râs, tachinându-mâ:
- Şi de ce nu şi câteva mostre de prezentare? Serios acum, văd că nu ai dimensiunea importanţei a ceea ce s-a găsit acolo şi nici a posibilelor consecinţe, dacă ar exista acces la acea locaţie. Cum îţi imaginezi că am fi păstrat aici dosarul original?
La vremea respectivă, după ordinul dat de CSAT, a existat chiar propunerea distrugerii
229
complete a dosarului unic, cu toată informaţia inclusă în el. A fost o decizie pe muchie de cuţit, dar s-a considerat totuşi că e bine să rămână această informaţie, sub rezerva unui set de măsuri excepţionale de securitate.
- Acum cine are jurisdicţie asupra cazului? am întrebat. După ceea ce mi-ai explicat, mă mir că dosarul există aici chiar şi în forma lui supersecurizată.
- La acel moment nimeni nu ştia cazul. Pur şi simplu nu era un caz, era o problemă de stat, cea mai înaltă chestiune de securitate naţională. Era în sarcina exclusivă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, astfel că au stabilit pe loc un set de măsuri drastice: dosarul avea să rămână doar în formă originală, fără nicio copie; trebuia securizat corespunzător; trebuia închis în seiful din Camera Tezaurului din Banca Naţională; accesul la conţinutul lui nu putea fi făcut decât în şedinţa comună a membrilor CSAT. Dintre acestea, doar problema securizării lui speciale mai trebuia rezolvată. A existat deci un prim proiect şi o soluţie primară, un dispozitiv mai greoi decât cel pe care îl vezi aici, dar de asemenea eficient, care securiza dosarul.
Chiar şi atunci el continua să fie depozitat la Banca Naţională. În 2003, după descoperirea
230
din Bucegi, au existat raţiuni pentru care el a fost mutat într-o altă locaţie de securizare. Tot atunci s-a comandat sistemul actual de protecţie al cutiei pe care o vezi aici.
- Dar spuneai că există doar originalul, mi-am arătat eu nedumerirea.
- S-a considerat că este bine să existe încă o copie a lui, cea de aici, însă criptată după algoritmi speciali. Generalul Obadea a argumentat că cel mai bine este ca Departamentul nostru să deţină această copie. La succesul lui în acest sens a contribuit foarte mult şi felul în care a gestionat criza legată de ansamblul din Bucegi, care atunci era foarte acută.
A existat deci un complex de împrejurări care a favorizat trecerea parţială a dosarului în jurisdicţia noastră. Ţi-am spus, există anumite motive bine întemeiate pentru aceasta, dar nu pot intra în amănunte.
La momentul actual există două astfel de cutii speciale de depozit: una care conţine dosarul original, într-o locaţie secretă, şi cea de aici, singura copie a lui, care este codată după cum vezi. Oricum, chiar şi depozitarea acestei cutii este aleatoare; există o echipă dintr-un alt departament al SRI care se ocupă de acest lucru, transportând valiza cu această cutie specială în
231
anumite locaţii, la anumite intervale de timp, fără să ştie însă ce anume transportă. Doar CSAT şi Departamentul nostru cunosc toate detaliile în legătură cu asta. Cutia se găseşte acum la Bază din cauza legăturii cu incidentul din Antarctica. A existat chiar şi situaţia cu totul specială în care a trebuit să te rog să-mi aduci personal cutia în acel loc, când exista o urgenţă de comunicare cu organismele americane.
Nu am avut ce face, echipa specială pentru această intervenţie nu era disponibilă în acel moment precis şi oricum ar fi durat prea mult până s-ar fi mobilizat, venind de la Bucureşti.
Acum aveam o viziune mult mai clară asupra situaţiei. Cezar mi-a arătat copia dosarului. Am văzut pe ecran procesul verbal al agenţilor, declaraţia profesorului Constantin şi mai ales fotografiile, cele care constituiau proba indubitabilă a descoperirii. Câteva dintre fotografiile realizate de profesor erau foarte clare, în special cele două care prezentau filonul masiv de aur curat din peretele de rocă şi apoi lărgirea lui bruscă la întreaga dimensiune a cavemei. Am rămas perplex.
- Aici se vede că filonul pătrunde tot muntele, am spus eu, având totuşi o anumită reţinere.
232
- Vezi singur cu ochii tăi, nu e nicio posibilitate de îndoială. Este cu adevărat incredibil, dar dovezile nu pot fi negate.
Am privit îndelung cele două fotografii. Deşi exista o anumită obscuritate, mai ales pe margini, totuşi peretele din rocă al culoarului se distingea foarte clar, cu intruziunile pepitelor de aur sclipitor. Apoi, acestea convergeau rapid spre mijlocul peretelui, unde se adunau în gura unui filon de aur pur, gros deaproape doi metri, care se întindea neregulat spre ceea ce părea continuarea culoarului, spre stânga. Sau poate invers, din acel filon se desprindeau intruziunile de minereu aurifer, care mai apoi se disipau din ce în ce mai mult, pe măsură ce se depărtau de filon.
“Vâna” de aur era perfect pură, fără nicio intruziune de rocă sau alt metal. Se puteau observa neregularităţile masive în grosimea ei, ca şi cum ar fi fost cioplită grosolan cu o unealtă puternică, desprinzându-se astfel bucăţi masive de aur pur, adevăraţi bulgări de metal preţios. Totuşi, nu era decât o impresie, cauzată de acele umbre ale adânciturilor şi ridicăturilor din filon. Dacă s-ar fi intervenit într-adevăr şi s-ar fi desprins în acel mod grosolan bucăţi de aur, fără îndoială că ar fi rămas urme mult mai
233
aspre. În fotografie, totuşi, “reliefuI” filonului era neregulat dar lin, în curbe uşoare, ceea ce mă făcea să cred că era chiar starea lui naturală, aşa cum se formase. A doua fotografie era însă năucitoare, deoarece arăta cum filonul se lărgeşte şi cuprinde aproape brusc întreg peretele, întinzându-se spre tavan. Practic vorbind, acela era un munte de aur. L-am privit pe Cezar în tăcere, incapabil să mai spun ceva.
- Îţi dai seama, cred, ce anume este implicat aici, mi-a spus el într-un mod foarte serios.
Am privit apoi următoarele două fotografii, care înfăţişau culoarul mai în adâncime. Prima dintre ele arăta solul şi o parte din înălţimea peretelui lateral. Totul devenise numai metal galben, podeaua, peretele lateral şi, din câte se putea vedea din fotografia precedentă, şi tavanul. În porţiunea prezentată de această nouă fotografie, lângă perete, la o distanţă cam de jumătate de metru am văzut ceva ca un fel de ridicătură, de asemenea din aur şi solidară cu podeaua, în genul unui paralelipiped, dar cumva rotunjit la margini. Acesta prezenta o uşoară adâncitură neregulată, iar în paralel cu latura lungă se afla delimitat în sol ceva ce ar putea fi asemănat cu un cartuş egiptean din Antichitate, plin cu hieroglife. Incrustaţiile nu
234
erau însă hieroglife, ci nişte semne clare, un fel de scriere din linii şi forme geometrice precise. Practic, era un dreptunghi în interiorul căruia se aflau scrijelite aceste semne.
Aproape nevenindu-mi să cred, am exclamat în culmea surprinderii:
- Asta întrece orice aşteptare! Sunt urme clare ale prezenţei cuiva acolo! Ce reprezintă? Un mormânt?
- Iniţial aşa am crezut şi noi, dar am furnizat unui laborator specializat schema formală a acestei ridicături. Ne-au spus că în urma unor analize interactive, concluzia lor definitivă este că acea distorsiune în solul culoarului era, de fapt, un fel de pat. Oricum, ceva pe care în mod evident cineva s-a aşezat în mod repetat. Imaginează-ţi ce surpriză am avut noi, atunci când am aflat aceasta. De la profesor nu am putut afla mai multe, deoarece el nu a acordat atunci o atenţie prea mare acelui loc, astfel încât a trebuit să analizăm noi situatia, ghidându-ne după imaginea din fotografie. Prea multe nu am avut însă de presupus. Analiza complexă transmisă de acel laborator justifica fiecare adâncitură în metal şi aparent nu lăsa loc de îndoială pentru concluzia finală. Singura întrebare era cum a fost posibilă formarea acelei
235
adâncituri care într-un fel urma vag linia unui trup uman, iar singurul răspuns plauzibil a fost acela că, metalul fiind foarte pur, el era, de asemenea, destul de moale. În timp, datorită repetatelor frecări, probabil că s-a produs acea eroziune slabă după formele corpului. Dar, chiar dacă a fost aşa, aceasta trebuie să se fi întins pe o perioadă lungă de timp, poate chiar câteva sute de ani. O altă variantă era aceea că paralelipipedul fusese puţin adâncit artificial, prin cioplire, dar în felul acesta nu se puteau explica formele line ale adânciturii. Probabil că, într-un fel sau altul, ele au fost cumva finisate înainte de a fi folosit ca loc de dormit. Un pat din aur pur.
- Dar semnele au fost studiate? Li s-a înţeles semnificaţia? am întrebat foarte curios.
- Da, şi faptul este tulburător. Noi am comandat acest studiu atât în România, cât şi la alte trei universităţi celebre din lume, pentru a avea referinţe multiple. Convergenţa rezultatelor ne-a convins de autenticitatea interpretării.Au spus că o parte din text putea fi descifrat, dar alta, care părea mult mai veche, era necunoscută. Pur şi simplu scrierea respectivă nu a putut fi identificată, nici măcar aproximativ. Asta ridica un nou set de presupuneri, deoarece demonstra
236
faptul că pe acolo au trecut mai multe persoane în etape diferite de timp. Nu ştiu care ar fi putut fi cauza locuirii în acel loc şi în acele condiţii. Personal, consider că nu putea fi vorba decât despre acţiuni înalt spirituale, posibil sacerdoţi care se retrăgeau în acest fel de lume. Dar chiar şi această ipoteză este oarecum şubredă; în definitiv, dacă voiau să se retragă pentru a realiza în linişte rugăciuni şi meditaţii, puteau foarte bine să o facă în multe alte locuri de la suprafaţa pământului. Este adevărat că există un simbolism ocult foarte important, al coborârii în peşteră sau în cavernă, dar este clar că acel loc era atât de privilegiat, încât foarte puţine persoane au avut acces la el. Altfel, urmele lăsate ar fi fost mult mai numeroase şi de altă natură. Iar dacă nu au fost sacerdoţi, atunci cine au fost acele fiinţe şi cu ce scop au rămas în acel loc? E un mister pe care nu l-am descifrat.
Am rămas amândoi tăcuţi o vreme.
Apoi am întrebat:
- Care este traducerea textului? Mă refer la ceea ce s-a putut înţelege. Cezar a afişat pe ecran informaţia respectivă, care făcea parte din dosar.
Erau de fapt mai multe documente atestate de instituţiile care au realizat studiul şi
237
un document final, în care era prezentată analiza comparativă.
Existau mici diferenţe care doar nuanţau înţelesul, dar ele nu erau semnificative. Textul era foarte scurt şi criptic:
KR – IO; SAL-MOŞ, AICI ESTE VEŞNIC,
LUMILE SE ÎMPREUNĂ”

0saves
Toate comentariile care sint trimise pe acest site trebuiesc aprobate de administratorul acestui site, asa ca aveti rabdare. 1. Nu injurati, nu jigniti, nu atacati o persoana ci ideea in sine cu argumente pertinente intr-un mod constructiv. Mare atentie, orice derapaj de la acest regulament nr. 1 IP-ul va fi banat, asa ca veti scrie comentariul degeaba. Pierdeti un timp pretios care il puteti folosii intr-un scop mai bun si inteligent. Decizia insa va apartine. 2. Nu va faceti reclama voua sau altora, (pentru anumite produse ori servicii oferite) contactati administratorul acestui site. 3. Nu folositi nike-uri (nume) diferite de pe acelasi IP, sau IP-uri ce apartin unor servere proxy. Caci puteti fi suspectat de Hacking (atac informatic) si veti avea IP-ul banat. Cele 3 reguli de mai sus sunt reguli de bun simt, ce denota o anumita decenta, daca nu le veti respecta IP-ul va fi banat. Deci inca o data va rog aveti mare grija!!! Daca va placut articolul il puteti distribuii pe profilul vostru de facebook, google +, twitter etc. folosind butonul corespunzator :)
Article Global Facebook Twitter Myspace Friendfeed Technorati del.icio.us Digg Google StumbleUpon Eli Pets

DRAGOS ANUNNAKI

Despre DRAGOS ANUNNAKI