Ordinul Cavalerilor Templieri creat pentru a-i proteja de Descendentii Reptilieni din cadrul Familiilor Regale

Mare parte din articol preluat din cercetarile lui David Icke…

De-a lungul miilor de ani care s-au scurs, liniile genealogice reptiliene pur-sânge şi hibride au creat o reţea fantastică de societăţi secrete prin intermediul cărora îşi pun în practică Agenda. Marea majoritate a oamenilor nu sunt conştienţi de această forţă de coordonare care le manipulează guvernele şi vieţile. În următoarele trei capitole voi arăta cum a preluat această reţea controlul asupra instituţiilor puterii regale, politice şi religioase, creând în final Statele Unite. Această aparentă „supraputere” nu este decât o marionetă în mâinile Frăţiei Babiloniene din Londra.

Trei dintre cele mai importante societăţi secrete au devenit public cunoscute în secolul XII. Ele există şi astăzi şi numără printre membrii lor oameni de vârf din politica globală, sistemul bancar, cel economic, armată şi mas-media. Este vorba de Cavalerii Templieri, Cavalerii Vindecători[1] ai Sfântului Ioan din Ierusalim şi Cavalerii Teutoni. Cavalerii Vindecători şi-au schimbat numele de mai multe ori. Iniţial s-au numit Cavalerii din Rodos, iar la ora actuală sunt cunoscuţi sub numele de Cavalerii de Malta în varianta „romană-catolică” şi Cavalerii Sfântului Ioan din Ierusalim în varianta „protestantă”. Şeful oficial al Cavalerilor de Malta este Papa, iar cartierul lor general se află la Roma.

Sediul Cavalerilor Sfântului Ioan se află la Londra, iar şeful lor oficial este regele sau regina Angliei. La cel mai înalt nivel, cele două aripi (cea catolică şi cea protestantă) reprezintă de fapt una şi aceeaşi organizaţie. Cavalerii Templieri au apărut cam la aceeaşi dată, în anul 1118 (sau cu patru ani mai devreme), fiind cunoscuţi la început sub numele de Soldaţii lui Christos. Templierii sunt înconjuraţi de mister şi de multe zvonuri contradictorii, dar se ştie că şi-au consacrat ordinul „Mamei lui Dumnezeu”. Ei au folosit imaginea lui Christos ca acoperire, aşa că Mama lui Dumnezeu a fost considerată Maria, mama lui Iisus, dar în limbajul societăţilor secrete reptilo-ariene expresia „Mama lui Dumnezeu” este un simbol al lui Isis, mama fecioară a Fiului egiptean al lui Dumnezeu, Horus, şi respectiv soţia zeului solar Osiris.

La rândul ei, Isis nu este decât un alt nume al reginei Semiramida, cea care apare în trilogia Nimrod-Semiramida-Tammuz. Isis/Semiramida mai este cunoscută sub multe alte nume, în funcţie de regiune, cultură şi ţară. Printre acestea se numără: Barati, Diana, Rhea, Minerva, Afrodita, Venus, Hecate, Iuno, Ceres, Luna şi foarte multe altele. Se spune că toate simbolizează luna sau energia feminină în diferitele ei ipostaze. Sediul Lojii Marii Mame a francmasoneriei engleze (Marea Mamă = Semiramida/Isis) se află pe Great Queen Street din Londra (Great Queen = Semiramida/Isis). În final, toate aceste nume au fost inspirate pornind de la Ninkharsag, „Zeiţa Mamă” Anunnaki din care au rezultat liniile genealogice hibride reptilo-umane. Zeii antici, precum Nimrod/Osiris şi nenumăratele nume sub care este cunoscut acesta, simbolizează puterea soarelui sau energia masculină. Aceasta este cunoaşterea secretă pe care s-a întemeiat Ordinul Cavalerilor Templieri. Sursa reptilo-feniciană din care s-au inspirat poate fi văzută pe blazonul lor: crucea roşie pe un fundal alb. Crucea de foc a fost întotdeauna simbolul solar al fenicienilor şi al liniilor genealogice. Ea figurează inclusiv pe steagul englez actual.

Încă de la prima apariţie a acestui ordin, templierii s-au înconjurat de cele mai sfidătoare minciuni. Ei au pretins că s-au format pentru a-i proteja pe pelerinii care călătoreau în Ţara Sfântă, deşi în primii nouă ani nu au existat decât nouă asemenea cavaleri. Mare protecţie, ce să zic! Nu trebuie să fii un geniu ca să-ţi dai seama că acest pretext a fost doar o perdea de fum menită să ascundă o altă realitate. Se pare că ei s-au format de fapt ca aripă militară şi de protecţie a unei alte societăţi secrete numită Ordinul Sionului, devenită mai târziu Prioria Sionului. Cuvântul „Sion” vine de la Siona, numele sanscrit (arian) al… soarelui. Şi iarăşi ajungem de unde am plecat.

Cartea Sângele sfânt, Graalul sfânt afirmă că printre marii maeştri ai Prioriei Sionului s-a numărat la un moment dat Leonardo da Vinci, care a fost sponsorizat de familia de bancheri Medici, aparţinând Nobilimii Negre veneţiene. Tot ei l-au sponsorizat mai târziu şi pe Cristofor Columb. Printre cei mai importanţi sponsori şi susţinători ai primilor templieri s-au numărat St Bernard, fondatorul Ordinului Cistercian, şi familia franceză St Clair, care s-a stabilit ulterior în Scoţia, sub numele de Sinclair, odată cu invazia normandă asupra Marii Britanii condusă de William Cuceritorul, din 1066. Clanul St Clair/Sinclair este de origine reptiliană, iar marele secret pe care îl ascundeau de fapt templierii era chiar Agenda reptiliană.

Primul Mare Maestru al Cavalerilor Templieri a fost Hughes de Payens, care a fost ales în anul 1124. Acesta era un nobil francez (al cărui nume înseamnă chiar: arian) aliat cu contele de Champagne şi însurat cu o femeie scoţiană de sorginte normandă pe nume Catherine St Clair. Primul centru sau „preceptoriu” templier în afara Ţării Sfinte a fost construit pe domeniul St Clair din Scoţia. Un alt nume care s-a numărat printre primii templieri a fost cel al lui Fulk, conte de Anjou, care a fost tatăl lui Geoffrey Plantagenet şi bunicul regelui Angliei Henry II. Henry a fost cel care a sponsorizat clădirea faimoasei Abaţii Benedictine din Glastonbury, în vestul Angliei, într-un loc considerat sacru din cele mai vechi timpuri.

La vârf, templierii erau înrudiţi cu Cavalerii de Malta, legături care se păstrează până astăzi. Există numeroase legende care povestesc cât de mult se urau între ele aceste două ordine, şi cu siguranţă au existat perioade de conflict şi zâzanie. La vârf, ele nu reprezentau însă decât ramuri diferite ale aceleiaşi organizaţii, al cărei scop suprem era implementarea Agendei reptiliene. În iunie 1099, cruciaţii creştini au dat o nouă „lovitură” glorioasă în numele Domnului, invadând Ierusalimul şi măcelărindu-i pe turcii sarazini şi pe iudeii care trăiau acolo. Această lovitură de maestru a redeschis porţile „Oraşului Sfânt” în faţa pelerinilor creştini, care au început să sosească în număr din ce în ce mai mare prin porturile Jaffa, Tyre şi Acre.

Tyre a fost unul din marile centre feniciene. Cavalerii Vindecători au creat în Ierusalim lanţul de hanuri Amalfi, pentru a asigura adăpost şi mâncare vizitatorilor. În timp ce prestigiul şi averea lor creşteau, ei au alcătuit o ramură militară, care a primit binecuvântarea papală în anul 1118, adică exact în anul în care cei nouă cavaleri au pus bazele Ordinului Templier, sosind în Ierusalim pentru a-i „proteja” pe pelerini.

Templierii au primit găzduire într-un sediu de lângă Muntele Templului, locul în care se presupunea că a existat Templul lui Solomon. Unii cercetători cred că templierii au descoperit o comoară de mare valoare, fie documente, fie mari cantităţi de aur, făcând săpături sub Muntele Templului. Oricare ar fi adevărul, cert este că după anul 1126, evenimentele au luat o turnură foarte rapidă. Marele Maestru Hugh de Payens a părăsit Ierusalimul şi a început să adune adepţi pentru a extinde ordinul. El s-a întors în Franţa, unde s-a întâlnit cu St Bernard, apoi cu Abatele de Clairvaux, şi l-a luat cu el pe unchiul templier al lui Bernard, Andre de Montbard. Bernard i-a elogiat în faţa papei Honarius II, iar templierii s-au înfiinţat formal la data de 31 ianuarie 1128, prin Conciliul de la Troyes.

Într-adevăr, numele acestui Conciliu provine de la Troia, marele centru reptilo-arian din Asia Mică, ce a inspirat şi numele Londrei. Templierii făceau parte din aceeaşi grupare de interese, deşi mulţi dintre membrii ordinului aflaţi pe poziţii inferioare nu ştiau neapărat acest lucru. În afara crucii roşii feniciene, printre simbolurile lor s-au mai numărat steagul alb şi negru (alcătuit din două pătrate), craniul şi oasele încrucişate, şi turnul de veghe. Toate aceste simboluri pot fi regăsite de-a lungul secolelor în organizaţiile Frăţiei, inclusiv în cele moderne. Podeaua oricărui templu francmason este pavată cu dale (pătrate) albe şi negre, căci francmasonii nu sunt altceva decât templierii sub un alt nume. Multe biserici şi catedrale, precum Westminster Abbey şi Notre Dame de Paris, au podelele pavate cu aceleaşi dale albe şi negre, o dovadă în plus că Biserica creştină nu reprezintă decât o acoperire pentru Frăţia Babiloniană.

Mulţi ofiţeri de poliţie, inclusiv cei din Statele Unite şi din Marea Britanie, au pătrate albe şi negre pe uniformă, ca semn că sunt controlaţi de francmasoni şi de templieri. Craniul şi oasele încrucişate simbolizează – printre altele – ritualurile de magie neagră pe care le-a folosit Frăţia încă din cele mai vechi timpuri. Aceste ritualuri dezgustătoare, care implică de multe ori chiar sacrificii umane, continuă să fie practicate şi la ora actuală. Dacă priviţi blazonul papal sau al Vaticanului, veţi constata că domul Bazilicii Sfântul Petru şi cheile încrucişate ale lui Petru alcătuiesc de asemenea un craniu şi două oase încrucişate.

Toţi sunt o apă şi-un pământ. Nu este exclus ca această temă comună să fie inclusiv explicaţia pentru care, atunci când a compus Evangheliile, familia Piso a numit locul în care a fost crucificat Iisus: Golgota, care înseamnă „locul craniului”. O altă organizaţie secretă a Frăţiei Babiloniene este Societatea Skull and Bones[2], cu sediul pe drumul care leagă campusul Universităţii Yale de New Haven, în Connecticut, SUA. Este vorba de o societate sinistră, ai cărei membri, alcătuiţi numai din familiile Elitei, sunt băutori de sânge şi practică ritualuri satanice.

Cel mai faimos membru al ei la ora actuală este George Bush Sr., fostul preşedinte al Statelor Unite şi un reptilian care îşi schimbă forma. În plus, este unul din cei mai mari traficanţi de droguri din SUA, un satanist, pedofil şi ucigaş în serie. Voi argumenta detaliat aceste acuzaţii într-un capitol ulterior. Simbolul Turnului de Veghe apare inclusiv pe însemnul organizaţiei Martorii lui Iehova, indicând că aceasta este o organizaţie a Frăţiei care îşi amăgeşte milioanele de membri că este o organizaţie creştină. Unul din fondatorii acesteia a fost Charles Taze Russell, un francmason de rang înalt, îngropat sub o piramidă.

La numai un an după ce au fost creaţi oficial în urma Conciliului de la Troyes, templierii au cunoscut o expansiune incredibilă. Ei au căpătat o constituţie papală, o avere uluitoare, terenuri şi 300 de recruţi din rândurile nobilimii, obligaţi să îşi cedeze întreaga avere la intrarea în ordin. Aşa se face că în scurt timp, templierii au devenit proprietari de pământului în Franţa, Anglia, Scoţia, Spania şi Portugalia, extinzându-se în numai zece ani şi în Italia, Austria, Germania, Ungaria şi Constantinopole. Existau preceptorii şi sate, cătune şi ferme templiere, împrăştiate în întreaga Anglie.

Ori de câte ori veţi vedea numele Temple (n.n. Templu) într-un loc englezesc (spre exemplu Templecombe), puteţi fi sigur că este o fostă locaţie templieră. Sediul central al ordinului era la Londra, pe un teren pe care se află la ora actuală High Holborn, iar în anul 1161 templierii s-au mutat într-un nou templu londonez, numit şi astăzi Temple Bar. Aici mai poate fi văzută încă biserica originală, de formă circulară (specifică templierilor), în care există câteva morminte ale membrilor ordinului. În poziţia cea mai importantă, chiar în centrul culoarului principal, se află statuia unei reptile înaripate.

Printre proprietăţile templierilor se numărau de asemenea Strand Street şi o mare parte din actuala Fleet Street, care a fost până recent sediul industriei naţionale a presei britanice scrise. Simbolul tabloidului naţional, The Dayly Express, găzduit până recent pe Fleet Street, este un cavaler cu un scut care poartă blazonul templierilor: crucea roşie pe un fundal alb. Proprietăţile templierilor se întindeau până spre râul Tamisa, unde îşi aveau propriile lor docuri. În timpul domniei reginei Victoria, Frăţia a ridicat un obelisc pe malul Tamisei, chiar în acest punct, plasând câte un sfinx de fiecare parte a sa. Obeliscul provine din oraşul egiptean On sau Heliopolis (Oraşul sau Locul Soarelui), fiind cunoscut astăzi sub numele de Acul Cleopatrei (vezi secţiunea cu ilustraţii).

Obeliscul reprezintă un simbol străvechi, egiptean-arian, al soarelui, sub forma energiei masculine sau a falusului. Astfel de simboluri pot fi văzute în multe locuri, fiind deghizate de multe ori ca monumente în amintirea eroilor căzuţi în războaie, dar sunt plasate în realitate de francmasonerie. V-aţi întrebat vreodată de ce ar trebui să aibă un monument închinat memoriei soldaţilor căzuţi un obelisc? Şi de ce credeţi că monumentul închinat lui Washington din centrul capitalei Statelor Unite reprezintă un obelisc uriaş? Pentru un motiv cât se poate de simplu: la fel ca toate simbolurile şi formele geometrice sacre, obeliscurile atrag şi generează energie, pe vibraţia pe care o reprezintă. Îmi amintesc de un moment în care am urcat treptele din piatră ale unui obelisc uriaş situat lângă Podul Hebden din Anglia, când am simţit o energie sexuală masculină uriaşă pretutindeni în jurul meu.

David Icke spune:

„M-am întrebat ce Dumnezeu se întâmplă, până când mi-am amintit unde mă aflu… în interiorul unui penis uriaş! Energia pe care o manifestă orice simbol este specifică formei acestuia, căci simbolurile nu reprezintă decât manifestarea fizică a gândurilor care le-au creat. De altfel, aceşti indivizi nu îşi aşează simbolurile unde vrei şi unde nu vrei numai ca să se amuze. O fac pentru că îi ajută să rezoneze cu anumite câmpuri energetice, pe frecvenţa vibraţiei pe care o doresc. Desigur, ele afectează inclusiv gândurile şi sentimentele celorlalţi oameni care se află în preajma lor.

Pe aceleaşi proprietăţi din Londra ale templierilor se află şi sediul profesiei juridice britanice. Un jurist nu poate deveni avocat decât dacă „vine la Barou (n.n. Bar în limba engleză)” – adică la Temple Bar, intrând în Templul Interior, în cel Mijlociu sau în cel Exterior. Am discutat cu tot felul de oameni care au avut de-a face cu aceste organizaţii şi aceştia mi-au spus că sunt cu adevărat sinistre. Aşa este. Dacă vrei să controlezi oamenii, trebuie să controlezi mai întâi legea, respectiv cine poate şi cine nu poate fi pus sub acuzaţie. Nu întâmplător, poliţia şi sistemul juridic britanic sunt împănate de francmasoni. Toate aceste posesiuni ale templierilor, vechi de secole, sunt situate chiar în inima Londrei, acolo unde se află City-ul londonez, Casa Parlamentului şi Palatul Buckingham; pe scurt, chiar perimetrul din care este controlată lumea întreagă, cel puţin la nivel operaţional, alături de Paris şi de Vatican. De altfel, cel de-al doilea sediu important al templierilor a fost chiar Parisul. La fel ca în cazul Londrei, şi în acest oraş există un obelisc egiptean vechi de 3200 de ani şi situat într-o poziţie cheie, în Place de la Concorde. Cu numai un minut înainte de a suferi accidentul de maşină din anul 1997, în tunelul Pont de L’Alma, prinţesa Diana a trecut chiar pe lângă acest obelisc.

Pe la mijlocul secolului al XII-lea, templierii deveniseră instituţia aflată pe locul doi în planul bogăţiei şi al influenţei, după Biserica Romană. Aveau propria lor flotă (pe care flutura steagul cu imaginea craniului şi a oaselor încrucişate) şi propriile lor centre financiare în Paris şi Londra. Aşa a început crearea actualului sistem bancar, care a transformat umanitatea în sclavii unor „bani” inexistenţi. La fel ca şi băncile naţionale, şi ei împrumutau „bani” care nu existau, percepând dobânzi, în cel mai pur stil al Frăţiei Babiloniene. Există un caz bine documentat în care se arată că templierii percepeau o dobândă de 60% pentru ultima rată a împrumutului. Unul din planurile promovate de templieri era crearea unor State Unite ale Europei. Acest vis străvechi s-a împlinit în secolul nostru, fiind implementat de fraţii lor în arta manipulării. Crearea Uniunii Europene, cu banca şi moneda ei unică, reprezintă unul din pilonii centrali ai Agendei Frăţiei.”

Un aspect al cunoaşterii avansate moştenite de templieri era cel referitor la reţeaua de linii magnetice şi energetice ale pământului, cunoscute sub nume precum liniile dragonului sau meridiane. Cele mai importante locuri sacre din lume sunt plasate în punctele de intersecţie ale mai multor asemenea linii, unde se creează vortexuri imense de energie. Dacă realizezi un ritual de magie neagră şi un sacrificiu uman într-unul din aceste locuri, energia malefică rezultată va fi transportată de-a lungul liniilor de forţă care emană din vortex, fiind pompată în întreaga reţea. În acest fel, întreaga stare energetică a câmpului magnetic a pământului, în care trăim cu toţii, este afectată. Dacă acest câmp energetic se încarcă cu vibraţia fricii, oamenii vor fi predispuşi să simtă mult mai uşor această emoţie.

Iar forţa cu ajutorul căreia este controlată lumea la ora actuală este chiar frica. Cea mai importantă armă de care a beneficiat Frăţia Babiloniană de la creaţia sa şi până astăzi a fost manipularea fricii. Nimic nu limitează mai mult potenţialul creator al omului de a-şi exprima propriul sine decât frica. De aceea, este de înţeles de ce atâtea biserici creştine au fost construite pe locurile sacre păgâne de altădată şi de ce se realizează atâtea ritualuri satanice sub acoperişul acestor biserici, la adăpostul întunericului. Cei care au finanţat construirea marilor catedrale gotice din Europa, între anii 1130-1250, au fost templierii, cu cunoaşterea lor ezoterică avansată.

Stilul gotic îşi are originea în arta ariană practicată în Orientul Apropiat-Mijlociu. Printre catedralele gotice finanţate şi concepute de templieri s-au numărat Westminster Abbey, York Minster din Nordul Angliei, Chartres din Franţa, nu departe de Paris, şi Notre Dame, chiar în centrul Parisului. Notre Dame (Doamna Noastră: Isis/Semiramida/Ninkharsag) a fost construită pe un loc sacru închinat pe vremuri zeiţei Diana, iar catedrala din Chartres a fost construită pe un alt loc sacru din vechime, în care se adunau cândva druizii din întreaga Europă. Faimoasa capelă a Colegiului Kings din Cambridge, care are la bază simbolul cabalist al Arborelui Vieţii, este considerată una din ultimele mari construcţii gotice din Anglia. Se pare că forma sa este inspirată de catedrala din Albi, construită în secolul al XIV-lea în regiunea din sudul Franţei Languedoc.

Aceasta a fost unul din primele centre ale templierilor şi ale catarilor. În secolele XII-XIII, principala religie din sudul Franţei era religia catară, care conţinea numeroase informaţii ezoterice şi punea la îndoială multe dogme ale Bisericii Romane. Frăţia Babiloniană a trimis semnale de alarmă la Roma, unde se afla marioneta sa, papa Inocenţiu III, care i-a distrus pe catari printr-o „cruciadă” infernală, marcată de torturi şi arderi pe rug, care a culminat cu asediul asupra Castelului catar de la Montsegur din anul 1244. În treacăt fie vorba, doresc să menţionez că folosirea figurilor de reptile numite gargui pentru decorarea bisericilor şi catedralelor creştine s-a răspândit foarte mult în această perioadă.

Notre Dame din Paris este literalmente acoperită cu astfel de gargui (vezi secţiunea de ilustraţii), multe dintre ele fiind reprezentări în miniatură ale figurilor în formă de reptilă găsite în interiorul şi în jurul piramidelor mayaşe, şi în alte locuri din Mexic. Preşedintele mexican Miguel De La Madrid spunea că mayaşii au fost una din rasele cu care s-au încrucişat reptilienii în formă de „iguane”.

Atât catedrala din Chartres cât şi Notre Dame au fost centre ale adorării Madonei Negre, o altă obsesie a templierilor. Cultul Madonei Negre nu are legătură cu Maria, mama lui Iisus, deşi aceasta era impresia pe care încercau să o lase templierii. În realitate, era vorba de adorarea reginei Semiramida şi a lui Isis/Barati. Egiptenii o reprezentau pe Isis îmbrăcată în alb în ipostaza ei binevoitoare şi în negru în ipostaza ei negativă. Madona Neagră era tot una cu Isis/Barati cea Neagră sau cu regina Semiramida, care era cunoscută în Babilon sub numele de Madona.

Madona Neagră simbolizează folosirea negativă a energiei feminine a „lunii”, în timp ce Soarele Negru simbolizează folosirea negativă a energiei masculine a soarelui. Aceeaşi expresie desemnează însă şi centrul galactic în jurul căruia gravitează soarele şi sistemul nostru solar de-a lungul orbitei sale de peste 26.000 de ani. Spre exemplu, calul alb era un simbol solar al fenicienilor. Lui îi corespunde calul negru, care reprezintă în sistemul inversat de simboluri ale Frăţiei Babiloniene folosirea malefică a energiei solare.

Calul negru este simbolul băncii Lloyds din Marea Britanie, una din organizaţiile principale ale Frăţiei. Statuile Mariei cu pruncul Iisus în braţe din bisericile creştine oglindesc întocmai felul în care o portretizau egiptenii pe Isis cu pruncul Horus în braţe. St Bernard era în mod evident un adept al cultului zeiţei şi s-a născut la Fontaines, lângă Dijon, unul din centrele adorării Madonei Negre. Templierii i-au împărtăşit această pasiune şi şi-au construit propriile lor biserici în formă circulară, indicând astfel principiul feminin. Folosirea pe scară largă a domului sau a „pântecului” de către Frăţie are de asemenea legătură cu acest principiu, printre altele.

Sistemul de convingeri intitulat generic New Age a căzut adeseori în capcana credinţei că energia feminină este întotdeauna bună, în timp ce energia masculină nu este la fel de bună, pornind de la starea actuală a lumii, în care predomină energia masculină. În realitate, lumea în care trăim este dominată de ambele energii, dar în formele lor extreme. Nu vorbesc acum de trupurile bărbaţilor şi ale femeilor, ci de energiile masculine şi feminine, pe care cele două sexe au potenţialul de a le manifesta.

Dacă un bărbat îşi suprimă polaritatea feminină, el devine un „macho”, căpătând convingerea că singura manieră de a fi un „bărbat adevărat” constă în a fi dominant şi agresiv. Această formă extremă a energiei masculine este ilustrată perfect de soldaţii înarmaţi şi agresivi, gata oricând să te calce în picioare. Impresia că lumea în care trăim este dominată de energia masculină este dată de imaginile cu care suntem bombardaţi zilnic de programele de televiziune, în care nu vedem decât forme extreme ale acestei energii. De fapt, chiar acesta este şi scopul manipulării. Forma negativă extremă a energiei feminine nu este mai puţin prezentă, dar se ascunde în culise, punând la cale evenimentele şi conflictele de care are nevoie forţa masculină extremă pentru a se manifesta în public.

Altfel spus, aceasta este energia pe care nu o vedem (ceea ce nu înseamnă că nu există), energia cu care operează agenţii Frăţiei Babiloniene şi pe care aceştia o simbolizează prin nume ca Semiramida, Isis şi celelalte. Ei ştiu foarte bine că energia feminină este forţa creatoare, fără de care nici chiar soarele nu ar putea exista, după cum obişnuiau să spună egiptenii. La fel ca orice altă formă de energie, şi forţa feminină este neutră în sine. Ea poate fi folosită în scopuri creatoare sau malefice, dar pentru asta trebuie să o stăpâneşti mai întâi. Aşa se explică simbolismul feminin care abundă în toate creaţiile Frăţiei. Aceasta nu doreşte să suprime energia feminină în sine, ci doar expresia ei pozitivă, echilibrată.

Catedralele gotice şi bisericile creştine sunt pline de simboluri solare, astrologice, sexuale şi ale zeiţei. Porţile gotice uriaşe şi încrustaţiile din jurul lor reprezintă ilustraţii simbolice ale vulvei, multe având chiar un simbol al clitorisului în partea de sus a arcului. Ferestrele sunt construite după acelaşi model, îndeosebi cele în formă de trandafir ale catedralelor gotice orientate cu faţa către vest, considerată direcţia sacră a zeităţilor feminine. Pe alte biserici medievale s-au descoperit sculpturi care prezintă călugări şi preoţi care fac sex cu tinere fete şi care poartă pe cap măşti în formă de animale. Cu asta se ocupă sataniştii chiar şi în zilele noastre.

Simbolurile sheela-na-gig din vechile biserici, în special cele din Irlanda, reprezintă femei goale cu picioarele larg deschise, iar în interiorul altarelor s-au descoperit simboluri falice din piatră. Doamne, ce-ar crede vicarul dacă ar şti? Vasele în formă de scoică pentru „apa sfinţită” reprezintă alte simboluri ale zeiţei. De fapt, bisericile au fost construite integral ca nişte simboluri ale pântecului feminin. Pânzele de păianjen şi decoraţiile complicate din catedralele gotice (şi nu numai) se referă de asemenea la energia feminină a „zeiţei”, la forţa creatoare, intuitivă, care ţese soarta întregii lumi.

Din acest simbolism s-au născut legendele Femeii-Păianjen ale nativilor americani şi numele unor locuri sacre precum Spider Rock (n.n. Stânca Păianjenului) din Arizona. În cartea sa, Zodiacul secret, Fred Gettings prezintă mozaicul în formă de zodiac de pe podeaua din marmură a bisericii gotice din San Miniato, Florenţa, care datează din anul 1207. Gettings sugerează că biserica a fost construită cu scopul de a surprinde rezonanţa cu o conjuncţie rară a lui Mercur, Venus şi Saturn în semnul Taurului, la sfârşitul lunii mai a acelui an. Astrologia a fost practicată de la începutul istoriei cunoscute, fiind o artă foarte importantă pentru templieri, predată în şcoala din Chartres. Atunci când se duc la biserică, creştinii habar nu au că intră într-un „sanctuar păgân”, dar exact asta fac.

Templierii au avut relaţii strânse cu majoritatea monarhiilor vremii, mai puţin în Franţa. Datorită averii lor uriaşe, ei erau „proprietarii” tuturor regilor care păreau atotputernici, la fel cum Frăţia de astăzi este „proprietara” tuturor guvernelor naţionale. Templierii erau foarte apropiaţi de regele Henry II al Angliei, sponsorul catedralei din Glastonbury. Interesant este că faimoasa ceartă a lui Henry cu arhiepiscopul de Canterbury, Thomas Becket, s-a sfârşit prin venirea a doi cavaleri din Franţa, care l-au asasinat în interiorul catedralei, în anul 1170. Fiul lui Henry, Richard Inimă-de-Leu, era el însuşi templier, deşi nu recunoştea oficial acest lucru.

El s-a folosit de preceptoriile şi de vasele templierilor, iar când a fost nevoit să fugă din Anglia ca să scape de ameninţările fratelui său John, a făcut-o deghizat în templier. A fost protejat de ordin şi s-a îndreptat către Ţara Sfântă, unde a luptat împotriva musulmanilor sarazini. Richard a vândut Ciprul (un fost centru fenician) templierilor şi s-a implicat în negocierile dintre aceştia şi corespondentul lor islamic, o societate secretă numită Asasinii. La ora actuală, acest cuvânt este folosit pentru a descrie un ucigaş. De fapt, el derivă din metodele cu totul particulare ale Asasinilor de a conduce prin răspândirea terorii şi a fricii. Se spune că asasin înseamnă „cel care utilizează haşişul”, căci se foloseau de acest drog pentru a atrage tineri nevinovaţi, convingându-i să ucidă în numele lui „Dumnezeu”, asigurându-şi astfel un loc în Paradis. O altă origine posibilă a termenului ar putea fi cuvintele hass (a distruge) şi asana (a pune capcane).

Asasinii au provocat un război terorist internaţional din cartierul lor general situat în munţii Alamut sau Cuibul Vulturilor, din Persia (Asia Mică/Turcia). În acest loc s-au descoperit elemente de ceramică decorate cu pentagrame şi cu simbolul vulvei feminine. În plus, ei purtau tunici albe şi eşarfe roşii. Asasinii, care continuă să existe şi astăzi, în forme uşor diferite, au apărut dintr-o sectă fondată în anul 1090 de un persan pe nume Hassan Sabah (o altă posibilă sursă a numelui lor), exact în perioada în care apăreau templierii, Cavalerii Vindecători şi Cavalerii Teutoni.

Templierii şi Asasinii au colaborat de minune, deşi păreau că se află în tabere diferite. Această metodă a funcţionat dintotdeauna, fiind aplicată şi astăzi cu acelaşi succes: opinia publică este amăgită să creadă că dacă două tabere se află în război sau în conflict deschis, ele trebuie să fie neapărat duşmane. Dacă vrei să controlezi rezultatul unui joc, trebuie să controlezi ambele tabere. Pentru a reuşi acest lucru, trebuie mai întâi să îi convingi pe oameni că cele două tabere au lideri şi scopuri diametral opuse. Una din cele mai eficiente metode de manipulare ale Frăţiei constă în infiltrarea tuturor taberelor posibile, controlând astfel rezultatul final.

Templierii erau foarte pricepuţi la acest joc. În timp ce îl escortau pe Richard Inimă-de-Leu către tabăra cruciaţilor, ei îl sprijineau din plin de fratele şi marele rival al acestuia, regele John. Templierii au fost forţa care a dus la semnarea Magna Carta-ei în anul 1215, graţie eforturilor lui Aymeric de St Maur, Marele Maestru al templierilor din Anglia şi cel mai apropiat sfătuitor al regelui John. Magna Carta a îngrădit multe din prerogativele regelui, dându-le astfel o putere şi mai mare templierilor şi conducându-i şi mai departe pe drumul către împlinirea marelui obiectiv al Agendei de a introduce „democraţia”, respectiv acea închisoare socială deghizată în libertate (înlocuirea controlului deschis cu cel sub acoperire). Eu nu susţin că toţi templierii aveau neapărat intenţii malefice. La fel cum se întâmplă însă în toate aceste societăţi secrete, în interiorul lor există diferite nivele de cunoaştere, cu diferite agende.

Scriitorul şi cercetătorul francez Jean Robin a ajuns la concluzia că Ordinul Templului era alcătuit din şapte cercuri exterioare, în care adepţii erau învăţaţi mistere „minore”, şi trei cercuri interioare în care ei erau învăţaţi „marile” mistere. Exact la fel stau lucrurile şi în cazul francmasoneriei şi al societăţilor secrete actuale. Marea majoritate a membrilor acestora nu au nici o idee despre ceea ce ştiu cei din vârful piramidei şi despre agenda lor reală.

Deşi erau atât de bogaţi, templierii erau scutiţi de taxe şi impozite (la fel ca fundaţiile Frăţiei din zilele noastre). Aveau propriile lor curţi şi controlau monarhi, oameni influenţi, afaceri şi ţări întregi. Metoda lor era de a-şi manipula „ţintele”, aducându-le într-o poziţie de dependenţă, de regulă prin şantaj sau îndatorare. În continuare, le puteau dicta orice doreau de la ele. Istoria se repetă. Edward I a împrumutat de la templieri sume mari de bani, iar regii Ioan şi Henry al III-lea erau datori vânduţi faţă de ei. La un moment dat, Henry şi-a plătit datoriile militare cu Bijuteriile Coroanei. Aceasta este o altă tehnică folosită de Frăţia Babiloniană inclusiv în zilele noastre. Ea manipulează războaiele, împrumută cu bani toate taberele, şi în final scot profituri uriaşe de pe urma ororilor pe care le-au creat în secret.

Tot ea împrumută apoi ţările pentru a-şi reface societăţile, îndatorându-le şi mai tare şi ţinându-le şi mai ferm sub controlul său. Războiul este un instrument „minunat”, care îi permite să înlăture lideri incomozi şi să modifice graniţele în conformitate cu Agenda pe care o au. Dacă doriţi să înţelegeţi mai bine acest mecanism, priviţi cele două războaie mondiale din secolul XX. Întreaga poveste este explicată în detaliu în cartea lui David Icke „Şi adevărul vă va face liberi”. Bijuteriile Coroanei din perioada regelui John erau păstrate în Templul din Londra al templierilor, care a funcţionat pe post de trezorerie în timpul acestui rege, cât şi al regilor Henry II, Henry III şi Edward I.

Templierii colectau impozitele pentru papă şi pentru Coroană, plus impozitul numit zeciuială. Erau o organizaţie privată cu o agendă secretă, care aduna impozitele de la populaţie în numele altor persoane, o parte însemnată din acei bani fiind păstraţi pentru sine ca dobândă la împrumuturile masive acordate lor. Se spune că erau neîndurători cu rău platnicii. Aceste metode sunt folosite şi astăzi în întreaga lume. Cât despre faimoasele jurăminte de castitate şi sobrietate, acestea era în cea mai mare parte ipocrizie curată. Una din expresiile consacrate pentru beţie în Anglia medievală era: „a bea ca un templier”. Când era însă vorba de afaceri serioase şi de bani mulţi, erau la fel de neîndurători cu ai lor ca şi cu populaţia exterioară. La fel se petrec lucrurile şi astăzi, atunci când diferiţi membri ai Frăţiei sau lacheii acestora ies afară din rând. În Franţa, centrul templier din Paris era trezoreria regală, iar monarhia franceză le era datorare vândută.

Se pare că unul din regii francezi, Philippe IV (cunoscut sub numele de Philippe cel Frumos) s-a săturat şi s-a decis să îi distrugă pe templieri în octombrie 1307. Cel puţin, aceasta este versiunea oficială. În realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, şi au avut implicaţii serioase asupra evenimentelor mondiale care au urmat. Voi recapitula pe scurt aceste lucruri.



[1] N. Tr. Textual: Knights Hospitaller.

[2] Textual: “Craniu şi Oase”.

 

În anii de dinainte de sosirea în forţă a templierilor din Franţa, campania împotriva englezilor a lui Robert de Bruce fusese dezastruoasă. El a fost forţat să se refugieze în munţii Perthshire, iar apoi în Argyll. De aici, s-a îndreptat către Kintyre şi către nordul Irlandei.
Bruce avea legături foarte strânse cu Ulster-ul şi deţinea pământ în această regiune. Titlul său, de conte de Carrick, poate fi văzut şi astăzi în numele din această parte a Irlandei, de pildă în Carrickfergus. Populaţia din Ulster are legături politice şi de sânge vechi cu scoţienii, îndeosebi cu cei din vestul Scoţiei, deşi manipulările i-au făcut să se lupte de multe ori cu aceştia. Până în zilele noastre, principala temă de conflict sunt neînţelegerile dintre irlandezi (catolici) şi irlandezo-scoţienii (protestanţi) care s-au mutat în Ulster din Scoţia. Aceste conflicte sunt încurajate şi manipulate de Frăţie prin oamenii infiltraţi de aceasta în cele două tabere. Cu ajutorul familiilor nobile irlandeze, Bruce s-a întors în Scoţia în 1307, anul masacrului templierilor din Franţa, şi s-a trezit luptându-se împotriva unui nou rege englez, Edward II, care l-a înlocuit la tron pe Edward I. Campania lui Bruce a prins putere datorită sprijinului şi armelor furnizate de templierii din Franţa şi a culminat în bătălia de la Bannockburn, de lângă Stirling Castle, purtată în Ziua Sfântului Ioan Botezătorul (Ziua lui Nimrod), 24 iunie 1314. Scoţienii au reuşit să-i respingă pe englezi după o zi de lupte, prin sosirea unei forţe de călăreţi „necunoscuţi” care le-au sărit în ajutor. Din motive rămase neexplicate până astăzi, englezii au intrat în panică şi au luat-o la fugă, văzând aceste întăriri neaşteptate. Cu siguranţă, ca să genereze o asemenea reacţie, trebuia ca noile batalioane să fie trupe de elită şi să fie uşor de recunoscut. Templierii îndeplineau ambele condiţii, aşa că soldaţii „necunoscuţi” nu puteau fi alţii decât ei – războinicii atât de temuţi ai cruciadelor, care s-au regrupat în Scoţia. Victoria de la Bannockburn avea să asigure independenţa Scoţiei pentru următorii 289 de ani. Printre cei care au luptat împreună cu Bruce în acea zi s-a numărat şi Sir William St Clair of Rosslyn. După moartea lui Bruce din anul 1329, a început dinastia Stuart. În timpul merovingienilor, regii francezi numeau şambelani ai palatului care să sprijine monarhia şi începând din perioada regelui David I, Scoţia a adoptat şi ea acest sistem. Şambelanii erau numiţi stewarzi regali şi poziţiile lor au devenit ereditare. Mai târziu, numele lor s-a schimbat în Stewart, care s-a transformat apoi în Stuart. La fel ca în cazul merovingienilor, aceşti stewarzi regali ereditari au sfârşit prin a deveni ei înşişi linia genealogică regală. Procesul a început după ce fiica lui Bruce s-a măritat cu Walter the Steward sau Stewart. După moartea lui Bruce, primul copil rezultat din această căsătorie a devenit Robert II al Scoţiei, primul rege din dinastia Stuart.
Una din creaţiile templierilor dezmembraţi din punct de vedere oficial a fost Ordinul Jartierei, primul ordin cavaleresc, introdus de Edward III în anul 1348 şi condus şi la ora actuală de monarhia britanică. Acest ordin este o altă instituţie a Elitei Frăţiei Babiloniene şi este consacrat „Fecioarei Maria, adică lui Semiramida/Ninkharsag. În timpul lui Edward, întrunirile ordinului se făceau într-o cameră specială a Castelului Windsor, în jurul unei mese creată după modelul celei din legenda Regelui Arthur. Castelul Windsor este construit pe un vortex energetic extrem de puternic, considerat sacru, şi este locul în care satanistul şi reptilianul Henry Kissinger a fost făcut cavaler de regină. Aceasta susţine deschis Agenda Frăţiei şi una din cele mai importante instituţii prin care operează este Ordinul Jartierei. Numele lui Edward III era Windsor, şi când actuala familie regală s-a decis în timpul Primului Război Mondial să îşi schimbe numele german într-unul englezesc, din raţiuni de public relations, ea a ales numele de Windsor, după cel care a fondat acest ordin cheie al Frăţiei. Însemnul Ordinului Jartierei este un colier de trandafiri roşii intercalaţi între 26 de verigi de aur, care îi simbolizează pe cei 26 de cavaleri, împărţiţi în două grupuri de câte 13. Ordine similare au apărut şi în Franţa, sub nume precum Ordinul Stelei, Ordinul Lânii de Aur şi Ordinul Sfântului Mihail. Francmasonii actuali nu sunt decât templierii şi membrii Prioriei Sionului de altădată sub un alt nume, iar Biserica lui Iisus sau iezuiţii are la bază aceeaşi structură ca şi templierii şi s-a înfiinţat cu acelaşi scop. Iezuiţii şi Cavalerii de Malta sunt societăţi secrete care deţin şi manipulează cunoştinţe ezoterice secrete, deşi la suprafaţă pretind că sunt romano-catolici şi „creştini”. Ei fac la ora actuală exact ce au făcut templierii în vremea cruciadelor, controlând împreună cu gradele superioare ale francmasoneriei Vaticanul, pe papă şi întreaga biserică romano-catolică. Cu alte cuvinte, ei controlează simultan ambele tabere, atât cunoaşterea ezoterică ascunsă cât şi Biserica, ce condamnă această cunoaştere, afirmând că este opera diavolului. În acest fel, ei patronează întregul joc, care se apropie de sfârşit, dacă nu ne vom trezi la timp. Un exemplu evident al acestei afirmaţii este ceea ce s-a petrecut după măcelul templierilor ordonat de papalitate. În anul 1312, toate pământurile şi toate proprietăţile templierilor au fost dăruite de papă „rivalilor” acestora, Cavalerii Vindecători ai Sfântului Ioan, numiţi ulterior Cavaleri de Rodos, iar la ora actuală Cavaleri de Malta (ramura catolică) şi Cavalerii Sfântului Ioan (ramura protestantă). În realitate, ambele tabere reprezentau aceeaşi forţă, la fel ca şi Cavalerii Teutoni. Cu toţii erau implicaţi în aceleaşi operaţiuni, inclusiv bancare, şi foloseau aceleaşi metode lipsite de scrupule pentru a-şi atinge ţelurile. Timp de mai bine de 200 de ani, până la mijlocul secolului al XVI-lea, cavalerii vindecători şi templierii au făcut parte dintr-un ordin mixt. De altfel, nici chiar după dispariţia templierilor, foarte multe pământuri şi proprietăţile lor nu au fost preluate de cavalerii vindecători, deşi le-au fost oferite.
Templierii şi-au restabilit influenţa în Franţa pe la jumătatea secolului al XV-lea, sub numele de Gărzi Scoţiene. Când Robert de Bruce a fost instalat ca rege necontestat al Scoţiei, el a semnat un pact cu Charles IV al Franţei, refăcând astfel „vechea alianţă”, după cum era cunoscută. Acest lucru nu este deloc surprinzător, dacă ţinem seama de faptul că liniile genealogice care controlau Scoţia, inclusiv Bruce şi Sinclair-ii, au venit din Franţa şi din Flandra. În anul 1445, regele Charles VII a creat prima armată de-sine-stătătoare din Europa după templieri. De fapt, aceasta era alcătuită chiar din templieri, căci mândria armatei lui Charles era Compania Scoţiană, care mergea în frunte la toate paradele militare. Chiar mai puternică şi mai influentă era însă Garda Scoţiană de elită, alcătuită din 33 de soldaţi, număr ezoteric extrem de semnificativ, care va apărea mai târziu în cele 33 de grade ale ritului scoţian al francmasoneriei. Garda Scoţiană avea misiunea de a-l păzi pe rege, mergând până acolo încât membrii ei dormeau chiar în dormitorul acestuia. Să sperăm că nu toţi 33! Ori de câte ori garda trebuia mărită, se adăugau multipli de 13, un alt număr ezoteric care ţine cont de legile numerologiei, aflat la loc de cinste în rândul templierilor. Comandanţii Gărzii Scoţiene deveneau automat membri ai unei societăţi secrete numită Ordinul Sfântului Mihail, care şi-a creat mai târziu şi o ramură în Scoţia. Un alt secret al manipulării actuale constă în faptul că oameni care operează sub o anumită „mască” fac simultan parte şi din altele, uneori chiar foarte multe la număr, care slujesc însă aceeaşi Agendă. Ca de obicei, Garda Scoţiană (templierii) stăpânea la perfecţie această tehnică a Calului Troian. Ei s-au infiltrat şi au preluat controlul asupra administraţiei Franţei în calitate de „consilieri” şi „ambasadori”. Charles era marioneta lor, iar numele acestor membri de elită ai Gărzii Scoţiene ne sunt deja cât se poate de familiare: Sinclair, Stuart, Hamilton, Hay, Montgomery, Cunningham, Cockburn şi Seton. Acestea au fost familiile care au venit în Scoţia din Franţa şi Flandra, putând să-şi stabilească arborele genealogic până în perioada zeilor Anunnaki. Ei au preluat puterea asupra Scoţiei, iar acum se regrupau în Franţa. Garda Scoţiană a fost o altă grupare care a deţinut cunoaşterea secretă şi a acţionat în favoarea Agendei templiere, practicând inclusiv ritualurile satanice de care au fost acuzaţi templierii. Nu s-a schimbat nimic, decât numele. Un membru actual al familiei Montgomery le-a spus autorilor cărţii Templul şi loja că pe vremea Gărzii Scoţiene s-a format un ordin în care toţi membrii de sex masculin ai familiei Montgomery erau automat eligibili. Numele acestuia era Ordinul Templului. O altă denumire sub care aveau să reapară mai târziu templierii este francmasoneria de rit scoţian.
Tot din această reţea făcea parte şi Casa de Lorraine din regiunea situată la graniţa dintre nordul Franţei şi Germania. Cel mai important membru al acesteia a fost ducele de Lorraine cunoscut ca Rene d’Anjou, născut în anul 1408. El a devenit mare maestru al Prioriei Sionului la vârsta de zece ani, sub tutela unchiului său, Louis, cardinal de Bar, până la împlinirea vârstei de 20 de ani. Familia acestuia era una dintre cele mai importante linii genealogice reptiliene. Printre titlurile lui Rene d’Anjou se numărau: conte de Provence (în regiunea Rennes-le-Chateau), conte de Guise, duce de Anjou, rege al Ungariei, rege al oraşului Napoli şi al Siciliei, rege al Aragonului, Valenciei, Majorcăi şi Sardiniei, şi titlul simbolic de rege al Ierusalimului. Acesta din urmă este extrem de important pentru Frăţie. La ora actuală, titlul de rege al Ierusalimului urmează să-i revină reptilianului Karl von Habsburg, al cărui nume echivalează din punct de vedere numerologic cu 666. Una din fiicele lui Rene d’Anjou s-a măritat în anul 1445 cu regele Henry IV al Angliei şi a jucat un rol important în Războiul celor două Roze, în care trandafirul roşu al lui Henry de Lancaster s-a încrucişat cu cel alb al lui York, în anul 1455. Rene d’Anjou avea conexiuni cu toată lumea şi a fost o figură clasică a Frăţiei, aflată în centrul unei reţele vaste în formă de pânză de păianjen. Cu titlu de exemplu, două din numele faimoase ale istoriei cu care a avut legături au fost Cristofor Columb şi Ioana d’Arc. La un moment dat, el chiar s-a folosit de Cristofor Columb, iar semnificaţia enormă a acestei operaţiuni vă va deveni clară cât de curând. Din câte se pare, Ioana d’Arc s-a născut ca supus al lui Rene d’Anjou în ducatul Bar. Potrivit istoriei oficiale, în anul 1429 ea şi-a anunţat „misiunea divină” de a salva Franţa de invadatorii englezi şi de a se asigura că Charles va deveni rege al Franţei, lucru care s-a şi întâmplat (el a devenit regele Charles VII). Ioana d’Arc a cerut o audienţă la socrul lui Rene d’Anjou, iar când întâlnirea a avut loc, Rene a fost de faţă…

Pentru a-şi împlini misiunea, le-a spus ea celor doi, potrivit versiunii oficiale, avea nevoie de un cal, de Rene şi de „câţiva oameni de ispravă care să o ducă în Franţa”. Istoricii care au ţinut cronica vieţii lui Rene sugerează că acesta a părăsit-o pe Ioana pentru a se întâlni cu Charles şi că a fost de partea ei în victoriile pe care le-a obţinut împotriva englezilor, în urma cărora Charles a ajuns pe tronul Franţei. Ei nu ţin cont de oscilaţiile lui din anii 1429-1431, când Ioana d’Arc s-a aflat la apogeul puterii sale militare. În cele din urmă, Ioana d’Arc a fost arsă pe rug de Inchiziţie sub acuzaţia de vrăjitorie şi dovezile indică cu claritate că întreaga poveste oficială nu este altceva decât o altă perdea de fum. Nu ştiu cine poate să creadă că o fată tânără provenită dintr-o pătură săracă a bătut la poarta atotputernicilor aristocraţi, iar aceştia nu numai că au primit-o, dar au şi susţinut-o să declanşeze un război împotriva Angliei. Da, sigur! Cel care s-a aflat de la bun început în spatele campaniei militare a fost Rene d’Anjou, povestea Ioanei d’Arc nefiind decât un basm (creat după legenda „Fecioarei din Lorraine”) menit să ascundă din nou realitatea.
Rene d’Anjou a fost responsabil de apariţia crucii de Lorraine (două linii orizontale care intersectează o linie verticală). Simbolul crucii duble avea să fie folosit mai târziu de anumite grupări ale bisericii creştine şi el stă la originea expresiei: a fi double-crossed (n.n. textual: tras în piept, păcălit) sau manipulat. Acest simbol a fost adoptat mai târziu de Frăţia reptiliană, şi la ora actuală poate fi văzut pe logo-ul gigantului petrolier Exxon, controlat de directorii americani de ramură al Frăţiei, familia Rockefeller. Rene d’Anjou era foarte versat în cunoaşterea ezoterică şi era un adept al legendei regelui Arthur şi a Graalului. Averea sa uriaşă şi conexiunile din Italia i-au permis să strângă relaţiile cu Nobilimea Neagră şi cu celelalte familii aristocratice. A încurajat traducerea cunoaşterii egiptene şi greceşti străvechi în limbile europene, care avea să stea la baza declanşării Renaşterii. La curtea lui Rene d’Anjou se afla şi un astrolog pe nume Jean de Saint-Remy, şi, potrivit mai multor surse, tot el a fost bunicul celui mai faimos medium-astrolog al tuturor timpurilor, Nostradamus. Această ipoteză pare logică, întrucât în secolul XVI Nostradamus a fost foarte apropiat de Casa de Lorraine şi de Casa de Guise (din aceeaşi familie), în perioada în care cele două case au declanşat un val de asasinate împotriva rivalilor lor, în încercarea nereuşită de a pune mâna pe tronul Franţei. De altfel, chiar numele lui îi trădează originea. Numele real al lui Nostradamus a fost Michel de Notre Dame: Mihai al Doamnei Noastre. Autorul şi cercetătorul francez Gerard de Sede, care se pare că avea contacte în interiorul Frăţiei, a declarat că Nostradamus a fost un agent al Caselor de Lorraine şi de Guise, folosindu-şi poziţia de astrolog la curtea Franţei pentru a manipula în numele acestora. De Sede sugerează în continuare că multe din faimoasele „catrene” ale lui Nostrdamus nu erau neapărat predicţii, cât mesaje, cifruri, tabele ale timpului, instrucţiuni şi o prezentare simbolică a unor evenimente şi grupuri din trecut. El susţine că Nostradamus a fost antrenat mult timp în Lorraine în artele ezoterice, înainte de a fi trimis la curtea duşmanilor acestei case, şi că în această perioadă a avut acces la o carte străveche, pe învăţătura căreia şi-a bazat întreaga operă. Nu este de mirare că a fost considerat un astrolog strălucit, căci ştia lucruri pe care puţini oameni au avut vreodată privilegiul să le cunoască. În treacăt fie spus, Gerard de Sede afirmă şi el că linia genealogică merovingiană este de sorginte extraterestră, lucru care i-a atras condamnarea unanimă, dar eu sunt de părere că a avut perfectă dreptate. În cel mai rău caz, a fost o linie genealogică „regală” posedată şi controlată de reptilienii din regiunea inferioară a celei de-a patra dimensiuni.
În secolele XVI-XVII, un val de evenimente au accelerat brusc implementarea Agendei Frăţiei. Dimensiunile şi influenţa reţelei subterane de societăţi secrete au continuat să crească, astfel încât a devenit posibilă trecerea la o nouă etapă a planului de preluare globală a puterii. Rene d’Anjou a fost unul din jucătorii cheie care au stat în spatele Renaşterii, prin faptul că a permis şi a orchestrat – cu ajutorul contactelor sale din Italia, şi în special din Florenţa – traducerea, publicarea şi distribuirea lucrărilor greceşti, egiptene şi gnostice străvechi, inclusiv cele ale lui Platon şi Pitagora. Explozia artistică şi culturală care s-a produs a transformat viaţa claselor privilegiate ale Europei, iar puterea Bisericii a fost pusă la grea încercare. Ea a permis, între altele, înrolarea unui număr mult mai mare de oameni influenţi în reţeaua societăţilor secrete. Presiunea asupra establishment-ului bisericii a crescut şi mai mult după publicarea Manifestelor Rozicruciene între anii 1614-1616, documente elaborate de un grup secret de iniţiaţi din Germania şi Franţa. Aceştia au afirmat că lumea se va transforma cu ajutorul cunoaşterii ezoterice şi au prezis o nouă eră a libertăţii religioase şi politice. Biserica catolică şi Sfântul Imperiu Roman erau aspru înfierate. Şi totuşi, Ordinul Roza-Crucii sau Rozicrucienilor nu era o apariţie nouă pe scena europeană. După toate aparenţele, el a fost fondat cel puţin din vremea faraonului Thothmes III, în secolul XV î.Ch. Sigiliul personal al acestui faraon este folosit ca logo de literatura rozicruciană modernă. Un alt argument se referă la legăturile dintre rozicrucieni şi Curtea Regală a Dragonului din Egiptul antic. Cercetătorii moderni cred că manifestele au fost scrise de ezoteristul german Johann Valentin Andrea, mare maestru al Prioriei Sionului. O altă voce influentă a gândirii rozicruciene a fost Robert Fludd, marele maestru care i-a precedat lui Andrea la conducerea Prioriei Sionului.

Moştenirea lui Bacon
Unul din cele mai importante personaje din această perioadă a fost rozicrucianul Francis Bacon. Influenţa sa a fost absolut colosală. A fost marele maestru al rozicrucienilor din Anglia, a jucat un rol determinant în crearea francmasoneriei, a fost „părintele” ştiinţei moderne şi poate chiar autorul real al operelor lui Shakespeare. Era de asemenea membru al unei societăţi secrete numite Ordinul Coifului, consacrat adorării zeiţei înţelepciunii, Palas-Atena, ilustrată adeseori cu un coif pe cap şi purtând o suliţă în mână. Cercetători de talia lui Manly P. Hall, celebrul istoric francmason, nu au nici o îndoială că Bacon s-a născut dintr-o legătură amoroasă a reginei Elisabeta I („regina-fecioară”) cu amantul ei Robert Dudley, conte de Leicester. Francis a fost crescut de Nicholas şi Anne Bacon, şi a devenit cel mai influent om din ţară, atât la vedere cât şi sub acoperire. A purtat titlul de viconte de St Albans şi a fost Lord Cancelar al Angliei. Dacă Bacon a fost într-adevăr fiul Elisabetei I (El-lizard-birth), înseamnă că avea sânge reptilian, ceea ce ar explica rapida sa ascensiune în planul politicii şi al societăţilor secrete. A lucrat prin intermediul unor canale discrete, printre care Inns of Court, centrul profesiei juridice controlată de Frăţie cu sediul în Temple Bar (Baroul londonez), situat pe fostele teritorii ale templierilor din centrul Londrei. Epoca lui Bacon a fost extrem de agitată şi plină de conflicte, căci Frăţia şi-a propus să folosească Biserica pentru răspândirea războaielor şi a haosului. Unul din fruntaşii Frăţiei a fost de pildă Martin Luther, un produs al societăţilor secrete germane şi un rozicrucian. Sigiliul personal al lui Luther era trandafirul şi crucea. În anul 1517, acest profesor de teologie de la Universitatea din Wittenberg a enumerat 95 de plângeri împotriva Vaticanului, arătând că acestea vindea absoluţiuni cu scopul de a strânge bani pentru construcţia Bisericii Sfântului Petru. Luther a fost excomunicat, dar a ars Decretul Bisericii şi alte exemplare ale Legii acesteia, după care şi-a lansat propria biserică luterană. Aşa a apărut creştinismul protestant, care a deschis calea unor conflicte fără precedent în Europa. Catolicii şi protestanţii s-au luptat între ei pentru a stabili care versiune a aceluiaşi nonsens prevalează asupra celeilalte. Amuzant este faptul că rozicrucienii militau pentru libertate politică şi religioasă, dar una din principalele lor marionete, Martin Luther, s-a opus cu înverşunare ambelor idealuri. El ura gândirea liberă şi cercetările bazate pe un spirit deschis. Într-una din predicile sale, a afirmat că adepţii săi ar trebui să scuipe pe raţiune, căci aceasta este târfa diavolului, mâncată de lepră, şi ar trebui ţinută închisă în toaletă. Încântător! Iată un citat din opera lui Luther:
„Dacă iubirea este susţinută în dauna credinţei, ea trebuie condamnată să ajungă în abisul iadului… Este mai bine dacă un tiran păcătuieşte de o sută de ori împotriva poporului pe care îl guvernează, decât dacă poporul păcătuieşte o singură dată împotriva tiranului care îl conduce… La fel cum fundul are nevoie de o mamă de bătaie, mulţimea are nevoie de o guvernare prin forţă”.
Vorbeşte în numele tău, dragă! O versiune la fel de arogantă şi de extremistă a creştinismului protestant s-a născut în Franţa, unde este cunoscută sub numele de calvinism, după numele creatorului său, Jean Calvin. Peste timp, ea avea să stea la baza mişcării puritane atât de influentă în America de Nord (unde a fost impusă de ocupaţia europeană). Biserica Protestantă a ajuns în Anglia pentru că regele Henry VIII îşi dorea un fiu şi un moştenitor, iar prima sa soţie, Catherine de Aragon, nu i-a putut „produce” decât o fiică. Henry dorea să divorţeze de ea, dar papa Clement VII a refuzat să îi accepte divorţul. La vremea respectivă, Henry era un catolic devotat, cel puţin în ochii publicului, iar papa îi acordase titlul de Apărător al Credinţei. Culmea ironiei face ca acest titlu (acordat de un papă catolic) să fie păstrat şi astăzi de monarhii britanici, deşi între timp au devenit capii bisericii protestante! Nu poţi să nu te distrezi! Lezat de refuzul papei de a-i accepta divorţul, Henry şi-a convocat parlamentul şi i-a poruncit să creeze o Biserică Anglicană, independentă de Roma. A devenit el însuşi şeful noii Biserici prin Legea Supremaţiei, emisă în anul 1534, şi a declanşat un măcel sângeros împotriva catolicilor. Lui Henry i-a urmat la putere unicul său fiu, Edward, dar după ce acesta a murit la vârsta de 15 ani, a fost înlocuit de fiica lui Henry, Mary. Aceasta era o catolică ferventă, care şi-a câştigat pe bună dreptate titlul de „Mary cea Sângeroasă”, din cauza măcelului furibund declanşat împotriva protestanţilor. Mary şi-a asigurat domnia prin execuţia rivalei sale, Lady Jane Grey, „regina celor şase zile”. După moartea lui Mary a urmat legendara domnie a reginei Elisabeta I, fiica lui Henry VIII şi a Annei Boleyn. Elisabeta şi-a executat rivala, pe Mary Stuart a Scoţiei, după care a restabilit supremaţia Bisericii Anglicane, în fruntea căreia s-a auto-numit. A poruncit la rândul ei o epurare a catolicilor, care i-a atras titlul de „Elisabeta cea Sângeroasă”. Simpatică familie!

Acesta a fost mediul social în care a apărut Francis Bacon, ca iniţiat de rang înalt în cunoaşterea ezoterică, sub domnia celei care probabil îi era mamă, Elisabeta I, iar apoi a succesorului acesteia, James I, regele scoţian care a unit monarhia engleză cu cea scoţiană, odată cu încoronarea sa din anul 1603 ca prim monarh al ambelor ţări. Bacon a fost cel care, împreună cu Robert Fludd, marele maestru al Prioriei Sionului, a supervizat traducerea acelei versiuni a Bibliei supranumită „a regelui James” (rămasă în vigoare până astăzi), o carte care are cel puţin 361 de greşeli de traducere, conform unui studiu efectuat în anul 1881. Dat fiind că Bacon era un om educat şi extrem de inteligent, este greu de crezut că traducerea Bibliei ar fi putut conţine atâtea greşeli dacă nu s-ar fi dorit acest lucru. Între altele, Bacon a eliminat cele două Cărţi ale lui Macabei, ostile societăţii secrete a nazarinenilor, o creaţie a Frăţiei în perioada miticului Iisus. Francis Bacon este numit „părintele” ştiinţei moderne, de tip „asta este singura lume care există şi alta nu mai este”, care se concentrează exclusiv asupra nivelului fizic al existenţei. De ce a sprijinit el cu atâta ardoare această variantă a „ştiinţei”, în condiţiile în care era un iniţiat avansat al cunoaşterii ezoterice şi cunoştea adevărul? Cu siguranţă, ceva nu este în ordine, cu atât mai mult dacă ţinem seama că şi ceilalţi doi „părinţi” ai ştiinţei moderne, Isaac Newton şi Robert Boyle, erau iniţiaţi la fel de avansaţi şi maeştri ai Prioriei Sionului. Aşadar, Francis Bacon a fost un iniţiat de rang înalt al cunoaşterii secrete, implicat prin intermediul rozicrucienilor şi al altor societăţi secrete în divizarea Bisericii Creştine, în rescrierea Bibliei, dar şi în crearea „ştiinţei moderne”, care a spulberat multe din dogmele de bază ale creştinismului. În mod evident, el a aţâţat cele două tabere una împotriva celeilalte, creând astfel un mediu nou, care să permită implementarea unei alte Agende, invizibilă pentru publicul larg. Perioada care a urmat a fost caracterizată de carnagii în masă, atât în rândul catolicilor cât şi în cel al protestanţilor, timp în care „dogmele” ştiinţifice aflate într-o afirmare continuă săpau ambele credinţe de la rădăcină.
Tot sub influenţa lui Bacon şi cu sprijinul unor magicieni precum John Dee şi Sir Francis Walsingham a fost creată reţeaua de spioni englezi care au împânzit întreaga Europă şi care a devenit cunoscută mai târziu sub numele de Serviciul Secret Britanic. Acesta a fost creat de liniile genealogice reptiliene ale Frăţiei Babiloniene, şi după modelul său au fost create mai târziu şi celelalte servicii secrete din Statele Unite şi din restul Imperiului Britanic, care sunt active astăzi mai mult ca oricând. CIA a fost creată de membrii elitei serviciilor secrete britanice, în timpul preşedinţiei masonului de grad 33 Harry S. Truman, omul care a ordonat oficial aruncarea bombei atomice asupra Japoniei. Principalul său sfătuitor a fost Bill Donovan, şeful predecesorului CIA, Oficiul pentru Servicii Strategice (OSS), în care nu au lucrat decât cavaleri templieri, dacă este să ne luăm după Bill Cooper, un fost agent al serviciilor secrete ale marinei SUA. Pentru a extinde reţeaua de spioni, Walsingham a fost numit ambasador în Franţa, şi nu am fost deloc surprins atunci când un agent al serviciilor secrete franceze mi-a spus că aceste servicii şi cele britanice reprezintă de fapt aceeaşi organizaţie. Asasinarea prinţesei Diana a putut fi muşamalizată mult mai uşor în acest fel. La vârf, toate serviciile secrete din lume sunt societăţi secrete ezoterice, ai căror membri practică magia neagră şi care au drept unic scop implementarea aceleiaşi Agende: obţinerea controlului la nivel mondial. John Dee a fost astrologul reginei, mare maestru al rozicrucienilor, magician negru şi agent al serviciului secret recent creat. Se pare că avea un exemplar din Cartea lui Enoh, care l-a ajutat să creeze, împreună cu mediumul Edward Kelley, un limbaj scris pe care cei doi l-au numit „cifrul enohian”, de comunicare cu îngerii – adică cu reptilienii. Dee îşi semna rapoarte sub indicativul 007, identic cu cel al lui James Bond, celebrul personaj creat în secolul XX de un alt agent al serviciilor secrete britanice, Ian Fleming, prieten bun cu magicianul negru Aleister Crowley. Dee a călătorit prin întreaga Europă, manipulând pe toată lumea, strângând informaţii şi ungând mecanismul noii reţele de agenţi secreţi. Una din ţintele sale a fost Boemia, întrucât era unul din apropiaţii împăratului Rudolf II din dinastia reptiliană Habsburg, un ocultist de renume. Dee a fost una din vocile influente care au orchestrat politica de expansiune britanică ce avea să conducă la formarea Imperiului Britanic. Odată, pe când se afla în Praga, el i-a dat împăratului Rudolf II un manuscris ilustrat scris într-un cod secret, pretinzând că este o lucrare a lui Roger Bacon (Roger, nu Francis), călugărul franciscan care a trăit în secolul XIII şi care a stârnit o agitaţie atât de mare în rândul bisericii prin ideile sale. Acestea includeau profeţii despre inventarea microscopului, a telescopului, automobilului, submarinului, avionului, şi convingerea că pământul este rotund, nu plat. În anul 1912, acest manuscris a fost cumpărat de un anticar american pe nume Wilfred Voynich, motiv pentru care a rămas cunoscut sub numele de Manuscrisul Voynich. Când Voynich a trimis copii ale documentului experţilor epocii, aceştia au declarat că marea majoritate a celor o sută de plante ilustrate în manuscris nu sunt de pe planeta noastră. Unele ilustraţii arătau ca un ţesut privit la microscop, iar altele prezentau sisteme stelare şi constelaţii. Cei mai buni spărgători de coduri din serviciile secrete ale Statelor Unite au încercat în timpul celor două războaie mondiale să descifreze ceea ce au numit „cel mai misterios manuscris din lume”, dar nu au reuşit. William Romaine Newbold, profesor la Universitatea Pennsylvania, a pretins în anul 1921 că a reuşit să descifreze o parte din manuscris. Iată un fragment din textul obţinut de el:
„Am văzut într-o oglindă concavă o stea în formă de melc între ombilicul lui Pegas, brâul Andromedei şi capul Cassiopeei”.
Această descriere este corectă, la fel ca şi ilustraţia nebuloasei Andromedei, dar acestea sunt prezentate dintr-un unghi care nu poate fi vizibil de pe pământ! Acest manuscris este doar un exemplu al cunoaşterii la care a avut acces de mii de ani Frăţia, în timp ce cealaltă aripă a sa, religia, a menţinut masele într-o ignoranţă neagră. În cercul lui John Dee şi Francis Bacon se aflau toate figurile majore din societatea elisabetană, inclusiv Sir Walter Raleigh. Nu este exclus ca Francis Bacon să fi fost cel care a transmis o parte din cunoaşterea secretă „celor care aveau urechi de auzit”, prin cifrele şi imaginile simbolice care abundă în piesele de teatru atribuite lui William Shakespeare. La fel ca autorii Vechiului şi Noului Testament, sau cei ai legendelor Regelui Arthur, şi el era un iniţiat de rang înalt, care cunoştea mijloacele de comunicare a secretelor prin intermediul codurilor şi semnificaţiilor ascunse. Manly P. Hall susţine că Bacon indică faptul că el a fost adevăratul autor al anumitor opere prin diferite coduri. Numărul său ezoteric era 33, iar pe una din paginile primei părţi a piesei lui Shakespeare, Henric al IV-lea, numele de „Francis” apare de 33 de ori. La fel ca rozicrucienii şi majoritatea societăţilor secrete, şi Bacon folosea filigranul pentru a-şi transmite simbolurile. Printre acestea se numărau trandafirul şi crucea, precum şi nenumăraţi struguri – simbol al viţei de vie, deci al liniilor genealogice. Bacon a folosit de asemenea simbolismul Tarotului în codurile sale, inclusiv numerele 21, 56 şi 78, care marchează diviziunile în pachetul cărţilor de Tarot. Într-un folio shakesperian din anul 1623, numele creştin al lui Bacon apare de 21 de ori, la pagina 56. Expresia Rota Mundi apare frecvent în primele manifeste ale Frăţiei Roza-Crucii. Dacă rearanjăm literele din Rota obţinem Taro, numele antic al cărţilor de Tarot. Shakespeare a rămas legendar sub numele de Bardul. Un bard era un iniţiat druidic al cunoaşterii secrete. Cealaltă explicaţie a cuvântului este, potrivit Dicţionarului Concis al Limbii Engleze: „… felie de şuncă pusă pe o bucată de carne înainte de a o prăji”! Cu siguranţă, nu aceasta este semnificaţia atribuită lui Shakespeare! Faimosul Globe Theater din Londra, în care se jucau piesele lui „Shakespeare”, a fost construit după principiile geometriei sacre, iar ultima sa piesă, Furtuna, include nenumărate simboluri rozicruciene. Nu este exclus ca piesele lui „Sshakespeare” să fi fost scrise de un alt iniţiat care trăia în societatea elisabetană: Edward De Vere, cel de-al 17-lea conte de Oxford, care se încadrează de asemenea perfect profilului, mulţi considerându-l pe el adevăratul autor, nu pe Bacon.
Ideea că cele mai faimoase piese de teatru din lume au fost scrise de un analfabet din Stratford-upon-Avon pe nume William Shakespeare este de-a dreptul ridicolă. La fel ca atâtea alte „adevăruri” unanim acceptate, ea nu rezistă la cea mai elementară cercetare. „Bardul” Shakespeare a crescut în Stratford, un orăşel fără o şcoală capabilă să transmită copiilor un nivel atât de înalt de cunoaştere. Părinţii săi au fost analfabeţi, şi el însuşi nu a manifestat un interes deosebit pentru studiu. Şi totuşi, piesele au fost scrise de cineva cu o cunoaştere foarte profundă asupra lumii, care nu putea fi acumulată decât prin citirea foarte multor cărţi şi prin experienţa acumulată direct în călătorii personale prin lume. Shakespeare nu dispunea de o bibliotecă (şi, oricum, nu ar fi citit cărţile nici dacă ar fi avut-o), şi nu a părăsit niciodată ţara. În schimb, Bacon avea exact acest tip de bibliotecă şi a călătorit enorm, inclusiv în majoritatea locurilor descrise în aceste piese. De unde putea Shakespeare să dobândească cunoştinţele de franceză, italiană, spaniolă, daneză, latină şi greacă veche ce transpar din piesele sale? Răspunsul este simplu: de nicăieri, căci nu avea astfel de cunoştinţe. În schimb, Bacon şi De Vere cunoşteau perfect aceste limbi. Fiica lui Shakespeare, Judith, era analfabetă, neputând-şi scrie nici măcar numele la vârsta de 27 de ani. Pare neverosimil ca un om care scria atât de elocvent să nu-şi fi învăţat fiica nici măcar să se semneze. Nu s-au păstrat decât şase mostre ale scrisului de mână al lui Shakespeare, din care trei sunt semnăturile de pe testamentul său. Expertiza lor grafologică arată un om nefamiliarizat cu scrisul şi o mână ghidată probabil de altcineva. Testamentul său face referire la patul său preferat şi la o bijuterie de argint, dar nu aminteşte nimic de drepturile de autor ale vreunor opere literare! Peste toate, nu există nici un portret autentic al lui Shakespeare. Diferenţele care există între portretele făcute de alţi artişti arată un singur lucru: că aceştia habar nu aveau cum arată el. Şi totuşi, puterea condiţionării şi a acceptării liniei oficiale atrage milioane de oameni din toată lumea la Stratford, pentru a vizita casa celui care nu a scris piesele lui Shakespeare! Acesta este doar un exemplu mărunt al manierei în care basmul oficial numit „istorie” ne condiţionează comportamentul curent şi modul de percepţie. Oare ce alte fapte „istorice” mai există care nu sunt adevărate? Păi, cam toate! În spatele pieselor lui Shakespeare s-a ascuns aceeaşi mână invizibilă care a manipulat toate evenimentele istorice demne de a fi reţinute: societăţile secrete ale Frăţiei. Atitudinea acestui grup a fost sintetizată perfect chiar de Bacon/De Vere în cuvintele rostite de vrăjitoarele din piesa MacBeth: „Adevărul este o minciună şi minciuna este adevăr”. Iată ce scrie despre Bacon istoricul francmason Manly P. Hall:
„A fost un rozicrucian. Unii afirmă chiar că a fost cel mai important rozicrucian. Dacă nu a fost cumva chiar Ilustrul Părinte C.R.C. la care fac referire manifestele rozicruciene, a fost cel puţin un iniţiat de rang înalt al Ordinului… Acei entuziaşti care se străduiesc de ani de zile să demonstreze că Sir Francis Bacon a fost adevăratul „Bard din Avon” ar fi câştigat de mult timp dacă ar fi subliniat unicul aspect care contează: că Sir Francis Bacon, iniţiatul rozicrucian, a introdus în piesele shakespeariene învăţăturile secrete ale Frăţiei R.C. şi ritualurile Ordinului Francmason, al cărui adevărat fondator a şi fost”.
Ritualurile şi simbolurile francmasoneriei erau practicate în Egiptul antic, şi chiar în perioade mai vechi. Cunoaşterea geometriei, numerelor şi formelor sacre, este extrem de veche, provenind după toate aparenţele chiar de dinainte de ultimul cataclism. Artificierii sau Arhitecţii lui Dionisos, o societate alcătuită din iniţiaţi ai misterelor lui Bahus/Dionisos (Soarelui) şi al cărei rol a fost să conceapă clădirile şi monumentele publice, sunt cunoscuţi de cel puţin 3000 de ani, dacă nu mai mult. Aceşti arhitecţi iniţiaţi au fost cei care au conceput marile clădiri din Constantinopole, Rodos, Atena şi Roma, inclusiv templul zeiţei Diana şi centrul mondial al cultului acesteia de la Efes, considerat una din minunile lumii antice. Arhitecţii lui Dionisos erau asociaţi cu o societate secretă numită Ionienii (de la insula Iona din Scoţia), despre care se crede că au fost cei care le-au comandat templul Dianei. Sub alte nume, Arhitecţii lui Dionisos şi iniţiaţii şcolii de mistere Frater Solomonis au construit marile catedrale creştine finanţate de cavalerii templieri. Sculpturile de pe catedrala Notre Dame din Paris abundă de însemne rozicruciene şi masonice, inclusiv compasuri, echere şi alte instrumente de zidărie; din păcate, o bună parte din acestea au fost distruse în timpul Revoluţiei Franceze. Arhitecţii lui Bahus/Dionisos erau împărţiţi în comunităţi conduse de maeştri şi străjeri, la fel ca masoneria modernă. La un moment dat, ei s-au stabilit în Israel, unde sunt asociaţi de unii cercetători cu esenienii, secta egipteană de la care ne-au rămas Manuscrisele de la Marea Moartă. Bahus/Dionisos (două nume ale aceleiaşi divinităţi) reprezintă un simbol al Soarelui, născut dintr-o fecioară pe data de 25 decembrie. Esenţa legendei şi „istoriei” francmasoneriei are în centrul ei construirea simbolicului Templu al Regelui Solomon din Ierusalim. Eroul francmasonilor este Hiram Abiff, „fiul văduvei”, după cum îl numesc ei. De fapt, este un alt simbol. În Egipt, Horus (Tammuz) era numit uneori fiul văduvei Isis.

Crearea francmasoneriei in secolele XVI-XVII

Crearea francmasoneriei în secolele XVI-XVII a centralizat multe din temele, agendele şi organizaţiile pe care le-am descris în acest capitol. Am făcut aici legătura dintre rozicrucienii şi templierii din Anglia, precum Bacon, cu templierii veniţi din Franţa lui Filip cel Frumos, iar apoi cu întoarcerea acestor în Franţa, sub forma Gărzii Scoţiene. Am stabilit totodată legătura care există între aceştia şi Prioria Sionului. Personajul care a încarnat cel mai bine toate aceste conexiuni a fost regele James I al Scoţiei, care i-a urmat pe tronul Angliei reginei Elisabeta, devenind James I al Angliei şi Scoţiei. Acesta a fost unicul copil al lui Mary, regina Scoţiei. Sângele Stuarţilor, înrudit cu reptilienii merovingieni, se afla acum simultan pe tronul Angliei şi al Scoţiei. Sub patronajul lui James, cunoaşterea ezoterică scoţiană, cea a templierilor şi cea rozicruciană a lui Francis Bacon şi a altora au putut fuziona într-o singură organizaţie, numită francmasoneria. Tot aici a intrat şi cunoaşterea Casei reptiliene de Lorraine, o altă linie genealogică înrudită cu regele James. Acest individ a reuşit să reunească toate liniile şi toate cunoaşterile. Aşa se explică de ce numele de „James” şi „St James” apare atât de des în titlurile companiilor, organizaţiilor şi locaţiilor Frăţiei. De pildă, ambasadorul american la Londra este cunoscut în limbajul diplomatic ca ambasador la Curtea Regelui St James. În imediata apropiere a Casei Parlamentului Britanic se află Piaţa St James, unde se află sediul Partidului Conservator; cel al celui mai mare sindicat din Marea Britanie, Sindicatul Transportatorilor; o clădire aflată în proprietatea liniei genealogice reptiliene scoţiene Keswick (despre care vom vorbi mai pe larg ceva mai încolo); iar în centrul ei se află o uriaşă biserică circulară dedicată Sfântului James (Nimrod).
Unul din primele acte pe care le-a făcut regele James al Angliei şi Scoţiei a fost să îi acorde titlul de cavaler lui Bacon. Mai târziu, James l-a numit pe acesta Avocat-General, Lord Păstrător al Marelui Sigiliu, iar în anul 1618 Lord Cancelar şi Baron Verulam. Mai târziu, Bacon a fost pus sub acuzare, fiind învinuit de fapte de corupţie, şi s-a retras din viaţa publică. În primii ani ai domniei regelui James ar fi putut exista condiţii minunate de repunere în circulaţie a cunoştinţelor ezoterice ale lumii antice, suprimate atâta vreme, dacă aceasta ar fi fost adevărata motivaţie a organizaţiei căreia îi aparţineau atât Bacon cât şi James. Ca de obicei însă, lucrurile s-au petrecut exact pe dos. James l-a folosit pe Bacon pentru a publica varianta Bibliei ce îi poartă astăzi numele, ocazie cu care s-a lansat într-un şir nesfârşit de acuzaţii la adresa „vrăjitorilor şi vrăjitoarelor”, adică a oamenilor neiniţiaţi care foloseau şi transmiteau mai departe cunoaşterea ezoterică. Mai mult decât atât, el a declanşat o campanie criminală de ucidere a lor, omorând mii de oameni, şi chiar a scris o carte în care a explicat cum pot fi identificaţi aceştia şi cum trebuie procedat cu ei. De ce a procedat în acest fel, de vreme ce motivaţia oficială a schimbărilor care se petreceau în Europa era protejarea şi chiar punerea în circulaţie a cunoştinţelor ezoterice? Pentru un motiv cât se poate de simplu: nu acesta a fost scopul real. Era important ca oamenii care puteau sprijini Frăţia să creadă că aceasta este motivaţia sa, dar când a fost vorba să facă ceva concret, ea a luat-o în direcţia opusă. Ierarhia grupurilor pe care le-am descris mai sus nu a dorit niciodată să facă publice cunoştinţele sale. Ei nu doresc decât să se folosească de ea şi să acumuleze mai multă putere la nivel global. Sincer să fiu, m-am cam săturat să tot aud cum francmasonii, templierii, rozicrucienii, Bacon şi compania, au fost protectorii cunoaşterii, în condiţiile în care n-au ştiut cum să o ascundă mai bine, ori de câte ori condiţiile au permis acest lucru. Totul este praf aruncat în ochi. Aceşti oameni ştiu că cunoaşterea înseamnă putere dacă tu o ai şi alţii nu, aşa că ultimul lucru pe care şi-l doreşte această ierarhie, inclusiv la ora actuală, este o populaţie informată. Vrăjitorii şi vrăjitoarele din întreaga Europă, adică mediumii şi clarvăzătorii, au fost arşi, înecaţi, închişi şi torturaţi din ordinul unor oameni ca regele James şi Matin Luther, deşi aceştia erau iniţiaţi care foloseau aceeaşi cunoaştere ca şi „vrăjitorii şi vrăjitoarele”. Dintotdeauna, au existat două curente subterane ale cunoaşterii: unul al oamenilor obişnuiţi, care şi-au transmis în secret această cunoaştere, inclusiv sub forma miturilor şi basmelor, pentru a evita răzbunarea establishment-ului religios şi politic, şi celălalt al Frăţiei Babiloniene, care nu doreşte această cunoaştere decât pentru sine, pentru a controla şi manipula establishment-ul politic şi religios. De aceea, cunoaşterea oamenilor care nu fac parte din rândurile ei este atacată continuu de organizaţiile Frăţiei. Circa 250.000 de oameni au fost ucişi în acele timpuri sub acuzaţia de „vrăjitorie”, din care 30.000 numai în Insulele Britanice.
Mişcarea francmasonă avea să devină un fel de loc central de întâlnire şi coordonator al diferitelor elemente ale reţelei Frăţiei. W. Wynn Westcott, fondatorul Ordinului Hermetic (şi satanic) al Golden Dawn, ştia foarte bine care sunt adevăratele fundamente ale francmasoneriei, căci avea legături strânse cu aceasta. El a scris în lucrarea sa, Masonul magic, că francmasonii derivă din esenieni, evreii farisei (leviţi), şcolile străvechi ale misterelor din Egipt şi Grecia antică, Vehm-Gerichte din Westphalia, în Germania, colegiile romane, Compagnon-ii francezi şi rozicrucieni. Istoria oficială (şi incorectă) afirmă că francmasoneria s-a născut din lojile zidarilor care au lucrat la marile catedrale şi biserici medievale, care cunoşteau principiile geometriei sacre. După construirea catedralelor gotice, aceştia ar fi păstrat legături strânse cu templierii. Activitatea lor era însă deja în declin, încă din perioada regelui Henry VIII. Departe de a mai clădi alte catedrale, Henry şi-a propus să prade mânăstirile, fraternităţile şi breslele, pentru a strânge banii de care avea atâta nevoie. Pentru a supravieţui, breasla zidarilor a început să-şi deschidă porţile în faţa ne-masonilor, oameni proveniţi din alte profesii, oameni de afaceri, negustori, proprietari de terenuri şi aristocraţi. Ea s-a transformat astfel în francmasonerie, iar noii veniţi au preluat rapid frâiele puterii interioare. Aceasta este istoria oficială. În realitate, structura subterană a Frăţiei Babiloniene / rozicrucienilor / templierilor şi-a creat propria sa şcoală de iniţiere, cu scopul de a transmite cunoaşterea secretă câtorva aleşi, continuând să o menţină astfel în afara circuitului public. Breasla zidarilor nu a fost nici o clipă altceva decât o acoperire.
Francmasoneria s-a născut în Scoţia, din rândul liniilor genealogice pe care le cunoaştem, în special cea a reptilienilor St Clair/Sinclair. Sediul acestora se afla la Rosslyn sau Roslin Castle, la sud de Edinburgh, într-o regiune consacrată pentru tradiţia templieră. La fel ca toate familiile din aceste linii genealogice, Sinclair-ii şi-au schimbat periodic numele, pentru a-şi ascunde astfel originile. Atunci când a părăsit Normandia, venind împreună cu Wilhelm Cuceritorul în Anglia, linia de care vorbim se numea St Clair. Ajunşi în Scoţia, membrii acesteia şi-au schimbat numele în Sinclair. Cinci din cei nouă St Clair care au participat la bătălia de la Hastings din anul 1066 erau veri primari cu Wilhelm, iar unul dintre ei s-a instalat în Scoţia, unde a fondat dinastia scoţiană a familiei. Istoria oficială a familiei spune că aceasta şi-a luat numele de St Clair după martiriul unei pustnice pe nume Clare. În realitate, erau nordici veniţi din Scandinavia care au ocupat Normandia, dar adevărata lor origine era similară cu cea a rasei albe ariene şi reptilo-ariene care a coborât din Munţii Caucaz şi din Orientul Apropiat. Fundaţiile Capelei din Rosslyn au fost puse în anul 1446, iar lucrarea a fost terminată în 1480. Construcţia abundă de simboluri ezoterice şi francmasone, fiind un fel de altar al Frăţiei. Familia Sinclair avea conexiuni extinse cu reţelele secrete din Franţa, Lorraine şi Guise, dar şi cu cele din Scandinavia, Danemarca şi fostul centru financiar al Frăţiei, Veneţia. Membrii ei erau implicaţi din cap până în picioare în reţeaua reptiliană. Unul dintre aceştia a vizitat chiar America, împreună cu veneţianul aparţinând Nobilimii Negre Nicolo Zeno, cu un secol înainte de descoperirea oficială a acestui continent de către Cristofor Columb. Unul din simbolurile pe care le găsim la Capela Rosslyn este zeul păgân al vegetaţiei, sau „Omul Verde”. Tim Walace-Murphy scrie în istoria oficială a Capelei Rosslyn că Omul Verde poate fi identificat cu Tammuz, zeul babilonian care a murit şi a înviat din morţi şi unul din aspectele lui Nimrod. Tammuz este ilustrat adeseori cu faţa verde. La fel şi alte divinităţi, printre care Osiris, soţul-frate al lui Isis. Povestea lui Robin Hood cu costumul său verde are la bază legenda Omului Verde. În legenda originală, Robin Hood a apărut ca un fel de „spiriduş”, fiind cunoscut şi sub numele de Robin cel Verde, Robin din Pădurea Verde sau Robin Goodfellow (n.n. textual: Băiatul cel Bun). Varianta sa shakespeariană, Puck din Visul unei nopţi de vară, prezida riturile sexuale şi de fertilitate din timpul solstiţiului de vară. Pe data de 1 mai, MayDay, obişnuia să se practice în Anglia ceremoniile May Pole. May Pole este un simbol falic consacrat zeiţei sexualităţii şi fertilităţii, iar în ziua respectivă toate fecioarele din sat erau considerate Regine ale lui May (echivalente ale Semiramidei). Multe dintre ele intrau în pădurea verde pentru a fi iniţiate sexual de tineri care jucau rolul lui Robin Hood sau Robin Goodfellow. Copiii care se năşteau de multe ori la nouă luni de la acest ritual au stat la originea unor nume atât de frecvent întâlnite astăzi, precum Robinson sau Robertson (n.n. textual: fiul lui Robin sau fiul lui Robert). Povestea lui Robin Hood a fost o altă fabulă simbolică menită să păstreze memoria ritualurilor păgâne în mijlocul creştinismului rigid. La Rosslyn se obişnuia transpunerea în scenă a unei piese intitulate Robin Hood şi Little John, jucată de ţigani şi de alţi actori voiajori. Pentru o vreme, Sir William Sinclair a devenit protectorul ţiganilor, atunci când Parlamentul scoţian a adoptat o lege care îşi propunea ştergerea lor de pe suprafaţa pământului. Ţiganii provin din Egipt şi deţin o anumită cunoaştere ezoterică, pe care o transmit din generaţie în generaţie şi o poartă din loc în loc. Aşa se explică de ce au fost atât de persecutaţi şi de hărţuiţi, până când marea majoritate a cunoaşterii lor s-a pierdut.
Cel mai înalt rit al francmasoneriei mondiale sunt cele 33 de grade (nivele de iniţiere) numite ritul scoţian. Numele acestui rit provine de la acea ţărişoară din nordul Insulelor Britanice numită Scoţia deoarece aici s-au instalat multe din liniile genealogice venite din Franţa şi din Flandra, urmate mai târziu de templieri, în perioada lui Filip cel Frumos. La ora actuală, templierii au ieşit din nou la suprafaţă, sub numele de francmasonerie. Celălalt curent puternic al „maşinăriei” este ritul York, de la care şi-a primit numele oraşul New York, centrul francmasoneriei mondiale până în zilele noastre. Unii cercetători cred că Prioria Sionului şi-a disputat controlul asupra ritului scoţian şi a ritului York cu templierii, atunci când aceştia au trecut din nou Canalul Mânecii pentru a fonda francmasoneria din Franţa. Poate că este adevărat, dar nu trebuie să uităm că, la vârf, toate acestea reprezintă aceeaşi organizaţie unică. Influenţa templierilor poate fi văzută şi la ora actuală în gradele ritului York. Gradul cel mai înalt în acest rit este gradul cavalerilor templieri, urmat de gradul cavalerilor de Malta şi de gradul crucii roşii. Oricum, gradele oficiale nu reprezintă decât ceea ce vor aceştia să recunoască. Deasupra acestor nivele se află ceea ce numesc eu gradele Illuminati, despre care foarte puţini oameni au auzit. Ce să mai vorbim de iniţierea în ele. Marea majoritate a francmasonilor nu trec niciodată de primele trei grade (cele inferioare), aşa-numitele „grade albastre” folosite ca acoperire pentru asigurarea respectabilităţii organizaţiei şi ascunderea adevăratei Agende, pe care majoritatea membrilor nu o cunosc. În secolul XIX, şeful Jurisdicţiei Sudice a ritului scoţian al francmasoneriei a fost Albert Pike, considerat un „zeu” francmason în America. Statuia sa este înălţată chiar în centrul capitalei SUA, Washington DC. Iată ce scrie acesta în cartea sa francmasonă, Morală şi dogmă:
„Gradele albastre nu reprezintă decât curtea exterioară a templului. Iniţiatul pe aceste nivele află o parte din simboluri, dar interpretarea acestora este în mod intenţionat falsă. Scopul nu este ca el să o înţeleagă, ci doar să îşi imagineze că o înţelege”.
Altfel spus, adepţii din gradele inferioare sunt ţinuţi în mod deliberat în întuneric, fiind alimentaţi cu informaţii false. Aceasta este structura clasică a oricărei societăţi secrete, în care numai gradele supreme ştiu ce se întâmplă cu adevărat. Marea majoritate a membrilor nu află decât mituri. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Războiul de 30 de ani dintre protestanţi şi catolici a transformat Europa într-o vale a plângerii şi a morţii. La un moment dat, au existat temeri că mişcarea protestantă va fi învinsă, iar tirania Romei reinstaurată. Anglia a devenit un paradis pentru cauza protestantă, în special sub domnia casei regale Stuart, care nici măcar nu era creştină. Diviziunea pe care au creat-o protestanţii în sânul Bisericii şi diminuarea puterii Romei au convenit Frăţiei. Insulele Britanice au devenit nucleul gândirii ezoterice din Europa, iar crearea francmasoneriei nu a făcut decât să unească toate aceste curente într-o singură structură. În mod natural, ea avea să devină rapid un instrument perfect de manipulare politică şi economică, membrii săi lucrând pe diferite fronturi pentru implementarea aceleiaşi Agende. Scopul lor în această perioadă a fost de a reduce puterea monarhiilor din Europa şi de a le înlocui cu sisteme politice astfel concepute încât să poată fi mai uşor controlate de către Frăţie. Această structură politică era cunoscută din perioada Sumerului şi a Babilonului, şi este cea care există la ora actuală. În întreaga Europă au izbucnit o serie de războaie civile, în urma cărora monarhiile au fost înlăturate de la putere sau au devenit simple marionete în mâinile adevăraţilor păpuşari. În urma Războiului Civil dintre 1642-1646, din Anglia, regele şi francmasonul Charles I Stuart a fost învins, şi mai târziu executat. Monarhia britanică a fost suspendată pentru o scurtă perioadă de timp, fiind înlocuită de un Lord Protector, Oliver Cromwell, şi el francmason. La prima vedere, poate părea ciudat şi contradictoriu, dar lucrurile sunt mult mai simple. Singura motivaţie a Frăţiei este implementarea Agendei. Dacă acest lucru presupune înlocuirea unui francmason şi a unui Stuart care nu implementează Agenda cu un alt francmason mai devotat, foarte bine. Sfârşitul linii genealogice a Stuarţilor nu este atât de important pe cât s-ar părea. Elitei Frăţiei şi a reptilienilor nu-i pasă cine sunt cei care îi implementează Agenda, atât timp cât cineva face acest lucru, iar liniile genealogice cele mai influente nu sunt neapărat şi cele mai faimoase. De cele mai multe ori, personajele cu adevărat influente lucrează în culise, acolo unde se află adevărata putere. Stuarţii au corespuns o vreme, dar nimeni nu este indispensabil cauzei, iar la vremea respectivă structurile puteau deja conduce ţările prin intermediul societăţilor secrete şi al mai multor fruntaşi. Era puterii singulare a monarhului se terminase. Aşa s-au petrecut lucrurile inclusiv în Regatul Unit, după decapitarea lui Charles I. Chiar şi după restaurarea monarhiei, Carol al II-lea a rămas o marionetă în mâinile Frăţiei, care primea ordine de la aceasta la fel cum le primise la vremea sa Oliver Cromwell, atunci când le-a permis „evreilor” (arienilor) să se întoarcă în Anglia în anul 1655, pentru prima oară după expulzarea lor de către Edward I din anul 1290. Aşa cum spuneam mai devreme, aceasta era perioada în care Nobilimea Neagră din Amsterdam se pregătea să îşi instaleze omul, pe Wilhelm de Orania, pe tronul britanic.
Toate aceste evenimente se întrepătrund cu o precizie remarcabilă întrucât au fost coordonate din regiunea inferioară a celei de-a patra dimensiuni, care poate privi cu uşurinţă în dimensiunea noastră. Biserica creştină a fost divizată în facţiuni rivale şi violente de către rozicrucianul Martin Luther, proces care a condus apoi la apariţia unei ramuri protestante încă şi mai extremistă, numită calvinism, cunoscută ulterior sub numele de puritani. Fondatorul acesteia, Jean Calvin, se numea de fapt Jean Caum şi era din Noyons, Franţa, unde a fost educat la colegiul controlat de Frăţie College du Montagu. Tot aici a fost educat cândva Ignatius de Loyola, fondatorul „catolic” al Societăţii lui Iisus – iezuiţii. Caum s-a mutat la Parsi, iar apoi la Geneva, în Elveţia, unde a devenit cunoscut sub numele de Cohen. Acest nume provine de la cuvântul „preot” şi se leagă de şcolile misterelor egiptene. În Geneva a fost creată (de către el sau de altcineva) filozofia numită calvinism. Caum şi-a schimbat din nou numele, în Calvin, pentru a fi mai uşor acceptat de către englezi, care au devenit principala ţintă a noii religii (creată în realitate de aceeaşi sursă ca şi cele de dinaintea ei). Calvinismul era religia care trebuia să slujească intereselor Frăţiei în următoarea etapă a planului. El se focaliza rigid asupra celor zece porunci ale lui „Moise” şi asupra textelor din Vechiul Testament (desigur, înţelese cât mai literal cu putinţă, nu simbolic). Scopul era crucial: până acum, religia creştină respinsese percepţia de dobânzi la împrumuturile acordate. Acum, când bancherii Nobilimii Negre încercau să preia controlul asupra Angliei, o ţară creştină, folosindu-se de aristocraţia aparent „creştină”, a sosit vremea ca această regulă să înceteze, iar perceperea dobânzilor să devină norma general acceptată. De aceea, calvinismul a sprijinit această practică şi una din cele mai mari beneficiare a fost Elveţia, ţara în care a fost conceput acest complot şi care a devenit centrul sistemului bancar mondial. Un alt rol al calvinismului a fost de a insista asupra arderii pe rug a vrăjitoarelor, continuând să scoată astfel din circulaţie cunoaşterea secretă. Nobilimea Neagră dorea ca omul lor, Wilhelm de Orania, să fie aşezat pe tronul Angliei, scop în care a fost necesară înlăturarea de la putere a lui Charles I, pe care l-au şi decapitat în anul 1649. Calvinismul a fost folosit pentru crearea unei stări de agitaţie împotriva monarhiei. Astfel a apărut Oliver Cromwell, francmason şi calvinist deopotrivă, care şi-a jucat rolul în noul conflict manipulat de aceeaşi putere, ce a condus la Războiul Civil Englez dintre roialişti şi „capetele rotunde”…

Pe data de 3 septembrie 1921, o publicaţie a Lordului Alfred Douglas numită Plain English (n.n. cu sensul de: a vorbi pe şleau, a spune lucrurilor pe nume) a prezentat conţinutul corespondenţei care a stat la baza complotului ce avea să conducă la decapitarea lui Charles I. Textul afirma că documentele fuseseră găsite la Sinagoga din Mulheim de un anume L.A. Van Valckert. Erau scrise în limba germană şi erau considerate pierdute din timpul războaielor lui Napoleon. O scrisoare adresată de Oliver Cromwell lui Ebenzer Pratt la data de 6 iunie 1647 spune:
„În schimbul acestui sprijin financiar voi susţine revenirea evreilor în Anglia. Acest lucru este imposibil atât timp cât Charles rămâne în viaţă. Charles nu poate fi executat fără un proces, iar la ora actuală nu există motive adecvate pentru aşa ceva. De aceea, recomand ca Charles să fie asasinat. Nu doresc să am nimic de-a face cu numirea asasinului, dar sunt dispus să contribui la scăparea lui”.
Răspunsul lui Ebenezer Pratt a venit la data de 12 iulie 1647:
„Vă vom acorda ajutorul financiar de îndată ce Charles va fi înlăturat de la putere şi evreii vor fi reprimiţi în Anglia. Asasinarea lui Charles este prea periculoasă. De aceea, ar trebui să i se dea posibilitatea să încerce să scape. În acest fel, se creează premisele judecării şi execuţiei lui. Sprijinul acordat va fi masiv, dar este inutil să discutăm condiţiile până când nu va începe procesul lui Charles”.
Publicarea acestui text a fost atât de şocantă încât reţeaua Frăţiei a dispus încarcerarea Lordului Alfred Douglas, sub pretextul unei calomnii publicate în aceeaşi revistă la adresa lui Winston Churchill. Mi-e greu să înţeleg cum ai putea calomnia un satanist de talia lui Churchill. Corespondenţa dintre Cromwell şi Pratt a prezis exact felul în care s-au derulat evenimentele. Pe data de 12 noiembrie 1647, lui Charles I i s-a permis să evadeze, ba chiar să se „ascundă” pe insula Wight, la sud de Anglia, locul în care scriu acest capitol. Charles a fost recapturat, şi tocmai când Parlamentul părea să fie dispus să îi cruţe viaţa, Cromwell, devenit între timp Lord Protector, i-a demis pe toţi parlamentarii dispuşi să semneze actul de graţiere. Istoria numeşte ceea ce a mai rămas din Parlamentul Britanic: „Parlamentul fracturat”. Cromwell a ordonat un alt proces, căci le promisese susţinătorilor săi din Amsterdam că Charles va fi executat. Documentul de punere sub acuzare a fost redactat de Isaac Dorislaus, agentul în Anglia al Manasseh ben Israel, unul din numeroşii finanţatori din Amsterdam ai „revoluţiei” lui Cromwell. Rezultatul procesului a fost decapitarea publică a lui Charles, urmată de permisiunea acordată de Cromwell „evreilor” să se întoarcă în Anglia. Repet ce am mai spus: aceştia nu sunt cu adevărat evrei, ci reprezentanţi ai ierarhiei financiare a Nobilimii Negre şi ai Frăţiei, care se ascund în spatele termenului de „evrei” şi care îi manipulează fără milă pe marea majoritate a celor care se auto-denumesc „evrei”. După moartea lui Cromwell din anul 1661, mulţi din adepţii săi calvinist-puritani au fugit în America pentru a scăpa de „persecuţiile religioase” care au urmat după reinstaurarea monarhiei sub Charles II. Aceştia au fost fanaticii religioşi care au măcelărit populaţia nativă sub stindardul lui „Dumnezeu”. Pentru a-l aduce la sentimente mai bune pe Charles, bancherii din Amsterdam ai Nobilimii Negre au fost nevoiţi să provoace un crah financiar în Anglia. În cele din urmă s-a semnat un „tratat de pace” între Olanda şi Anglia, în anul 1667, prin care Wilhelm de Orania (Nobilimea Neagră) s-a însurat cu Mary, fiica Ducelui de York. Când Charles II a murit în anul 1685, pe tronul Angliei a venit Ducele de York, sub numele de James II. Tot ce mai avea acum de făcut Frăţia era să îl înlăture de pe tron, pentru ca omul lor să poată ajunge în sfârşit regele Angliei. Membrii săi au început să-i mituiască pe cei mai influenţi susţinători ai regelui James II, şi primul care a muşcat momeala a fost John Churchill, reptilianul duce de Marlborough. Documentele arată că Churchill a încasat o mită în valoare totală de 60.000 de lire sterline (o sumă fabuloasă în acele zile) de la reprezentanţii unor familii olandeze şi spaniole precum Sir Solomon de Medina şi Antonio Machado. Un alt cercetător, Eustace Mullins, afirmă că suma reală a fost mai degrabă de 350.000 de lire.
John Churchill, duce de Marlborough, a fost unul din strămoşii primului ministru Sir Winston Churchill, cel care a guvernat Anglia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Conexiunea dintre clanul Churchill şi Frăţie continuă până în zilele noastre. Nora lui Sir Winston, Pamela, s-a măritat cu americanul Averell Harriman, unul din cei mai mari manipulatori ai Frăţiei din secolul XX, despre care am vorbit pe larg în lucrarea Şi adevărul vă va face liberi. Pamela Harriman, care fusese măritată anterior cu fiul lui Winston, Randolph, a devenit foarte influentă în cadrul Partidului Democrat American, fiind considerată una din principalele forţe care au stat la baza alegerii lui Bill Clinton ca preşedinte al SUA. A fost răsplătită de acesta prin numirea ei ca ambasador al SUA la Paris (unul din oraşele cheie ale Frăţiei), unde a şi murit în anul 1997, la vârsta de 76 de ani. Fiul ei, numit de asemenea Winston, este membru în Parlamentul Britanic şi foarte apropiat de Rothschild-zi. Înainte de a se mărita cu Averell Harriman, Pamela Churchill s-a întâlnit cu Elie de Rothschild. În anul 1995, familia Churchill a primit 12,5 milioane de lire sterline din banii Loteriei Naţionale, în urma vânzării unei părţi din „discursurile către naţiune” ale lui Winston Churchill din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste discursuri au fost cumpărate din bani publici de către National Heritage Memorial Board, al cărui preşedinte era… Lord Jacob Rothschild. Doar o coincidenţă, nu vă faceţi probleme! Atât familia Churchill cât şi clanul Harriman sunt linii genealogice hibride. Unul din strămoşii Pamelei Hariman a conspirat cu familia Percy, strămoşii lui George Bush, în încercarea de a arunca în aer Casa Parlamentului prin aşa-numitul Complot al Prafului de Puşcă, condus de Guy Fawkes, care a avut loc pe data de 5 noiembrie 1605. După ce a devenit o Harriman, Pamela a început să reprezinte aripa „democrată” a Frăţiei, în timp ce familia Bush, asociaţi şi parteneri apropiaţi de afaceri cu Harriman-ii, reprezintă aripa „republicană” a aceleiaşi organizaţii. Ambele aripi au răspuns apelului stăpânului comun, care dorea să se asigure că nici în Statele Unite, la fel ca în toate celelalte ţări, nu există decât un singur partid. Cei din familia Bush sunt prieteni apropiaţi ai Windsor-ilor, lucru care nu ar trebui să-i surprindă pe cititorii care au citit până acum această carte, căci toţi sunt reptilieni care îşi schimbă forma. Atât Bush cât şi asociatul său, neobositul manipulator global al Frăţiei Henry Kissinger, au fost înnobilaţi de regina Elisabeta II.
Versiunea modernă a francmasoneriei s-a extins rapid de la obscurul său început din vremea templierilor şi a altor iniţiaţi ai misterelor. Marea Lojă a Angliei – centrul reţelei – a apărut formal la data de 24 iunie 1717, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul, o zi sacră pentru cavalerii templieri şi o referire evidentă la Cavalerii Sfântului Ioan din Ierusalim (sau Cavaleri de Malta). Ioan Botezătorul este sfântul patron al francmasonilor şi al templierilor, căci numele babilonian al lui Ioan era Oannes, care corespundea aceluiaşi Nimrod. Şase sau şapte ani mai târziu a urmat crearea Marii Loji Irlandeze. Multe din lojile militare apărute în regimentele din armata Marii Britanii sunt susţinute de loja irlandeză, nu de cea engleză. Clanurile scoţiene au introdus francmasoneria în Franţa (unde locuiau fraţii lor de sânge). Nu îl voi menţiona în această privinţă decât pe Andrew Michael Ramsey, tutorele pretendentului scoţian din familia Stuart la tronul Angliei, prinţul Charlie. Ramsey s-a născut în Scoţia prin anii 1680 şi era prieten apropiat cu Isaac Newton, marele maestru al Prioriei Sionului. A fost membru în elita multor organizaţii, inclusiv într-un fel de societate rozicruciană numită Filadelfienii (numită după oraşul din care a fost orchestrat Războiul American pentru Independenţă), şi în ordinul cavaleresc francez Sfântul Lazăr. Multe din aceste grupuri de elită le dădeau iniţiaţilor nume ezoterice, iar numele lui Ramsey era „Chevalier” (n.n. „Cavalerul”, în limba franceză). A jucat un rol important în răspândirea francmasoneriei şi este amintit frecvent în cercurile francmasone pentru două versiuni ale aceluiaşi discurs pe care l-a ţinut în decembrie 1736 şi respectiv martie 1737. Acesta a rămas cunoscut sub numele de Oraţiunea lui Ramsey  şi prezintă o parte din istoria francmasoneriei. Ramsey confirmă că această organizaţie derivă din şcolile antice ale misterelor închinate Dianei, Minervei şi lui Isis (Semiramidei). El afirmă că francmasoneria în varianta ei modernă îşi are originile în Ţara Sfântă, în perioada Cruciadelor (a templierilor) şi nu a avut nimic de-a face cu breasla zidarilor. Ramsey arată că „ordinul nostru” (templierii) a fuzionat cu cel al Cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim (de Malta), şi că din acel moment, „lojile noastre au luat numele de Lojile Sfântului Ioan”. Cu sprijinul activ al lui Ramsey, francmasoneria din Franţa a realizat o fuziune extrem de importantă cu iacobinii, devenind cunoscută ca Francmasoneria Marelui Orient. Există reţele ale Marelui Orient şi în alte ţări, precum Brazilia şi Portugalia. Numele de Marele Orient este legat chiar de Orientul Mijlociu, ritualurile sale fiind inspirate din cele ale cultului lui Zoroastru din Persia, al lui Ishtar şi Tammuz (Semiramida şi Nimrod) din Babilon, al Demetrei, Persfenonei şi lui Dionisos din Grecia, al Afroditei şi al lui Adonis din Siria, al lui Isis şi Osiris din Egipt, şi al lui Mithra din Persia. Marele Orient francez a fost forţa care s-a ascuns în spatele Revoluţiei Franceze, pe care a manipulat-o şi a coordonat-o în totalitate. Din punctul de vedere al Frăţiei, aceste „revoluţii” nu au nimic de-a face cu libertatea, ci exclusiv cu implementarea Agendei sale de cucerire a controlului la nivel global. Celebrul strigăt al revoluţionarilor francezi: „Libertate, egalitate, fraternitate!” este un moto francmason.

0saves
Toate comentariile care sint trimise pe acest site trebuiesc aprobate de administratorul acestui site, asa ca aveti rabdare. 1. Nu injurati, nu jigniti, nu atacati o persoana ci ideea in sine cu argumente pertinente intr-un mod constructiv. Mare atentie, orice derapaj de la acest regulament nr. 1 IP-ul va fi banat, asa ca veti scrie comentariul degeaba. Pierdeti un timp pretios care il puteti folosii intr-un scop mai bun si inteligent. Decizia insa va apartine. 2. Nu va faceti reclama voua sau altora, (pentru anumite produse ori servicii oferite) contactati administratorul acestui site. 3. Nu folositi nike-uri (nume) diferite de pe acelasi IP, sau IP-uri ce apartin unor servere proxy. Caci puteti fi suspectat de Hacking (atac informatic) si veti avea IP-ul banat. Cele 3 reguli de mai sus sunt reguli de bun simt, ce denota o anumita decenta, daca nu le veti respecta IP-ul va fi banat. Deci inca o data va rog aveti mare grija!!! Daca va placut articolul il puteti distribuii pe profilul vostru de facebook, google +, twitter etc. folosind butonul corespunzator :)

S-ar putea sa iti placa si:

Article Global Facebook Twitter Myspace Friendfeed Technorati del.icio.us Digg Google StumbleUpon Eli Pets

Dragos Anunnaki

Despre Dragos Anunnaki

Fara Secrete Romania | Site despre Conspiratii, Noua Ordine Mondiala, Grupul Bilderberg, Iluminati, Masonerie, Ezoterism, Ocultism, Fizica Cuantica, Parapsihologie, Istorie, Mistere, Extraterestrii, Religie si multe altele... E-mail contact: dragos@fara-secrete.ro